Istorie

Spinoza și conceptul de substanță

Spinoza și conceptul de substanță
Sursa: Google

Baruch Spinoza s-a născut în anul 1632 în Olanda, Amsterdam, tată său avea origini spaniole și portugheze, după ce a reușit să se stabilească în Olanda, părăsind Spania, țara în care crescuse, a revenit la mai vechea sa credință. Acesta era adept al iudaismului. Acesta, cât timp s locuit în Spania s trebuit să suporte multe umilințe. Evreii purtând denumirea de „marranos”, ceea ce s-ar traduce în română cu termenul de „porci”. În urma unei campanii din anul 1492 a Inchiziției, evreii fuseseră obligați să adopte Creștinismul.

Mai mult, în ciuda acestei atmosfere care interzicea desfășurarea adepților iudaismului, Spinoza a fost crescut în spiritul credinței tatălui său. Iar, mai târziu, când filosoful deja era un adult cu propriile sale convingeri, cât timp tatăl său a fost în viață, fiind unicul său părinte pentru că mama sa a încetat din viață când el avea vârsta de numai 6 ani, a preferat să își păstreze convingerile doar pentru sine.  Acesta s-a adaptat pe cât a fost posibil rigorilor credinței sale, de dragul tatălui său.

În ultimul an în care a mai continuat să se ducă la sinagogă a început să se concentreze pe studiul limbilor vechi în care a fost scrisă filosofia occidentală. A învățat latina și greaca veche. Totul a fost posibil prin intermediul școlii lui van den Ende prin care s-a putut specializa și în studiul filosofiei lui Descartes. Totodată a putut să stabilească o relație cu un grup de tineri creștini „iluminați”. Grupul susținea libertatea în gândire cu privire la sfera teologică. Aici s-ar putea detecta primii stimuli pentru ideile care a formulat ulterior în Tratatul teologico-politic. 

Ruperea lui Spinoza de religia în spiritului căreia a fost crescut

Cu timpul filosoful a început să își exprime mult mai liber propriile sale convingeri cu privire la religie, în mod special la iudaism. Motiv pentru care este excomunicat, sau mai bine spus exclus din cadrul grupului său iudaic. Desigur, liderii comunității evreiești pentru început l-au rugat să își păstreze comportamentul religios, asta în pofida adevăratelor sale convingeri. Propunerea acestora nu se plia pe convingerile sale filosofice, motiv pentru care până la urmă s-a rupt de comunitatea evreiască.

Viziunea sa filosofică era similară cu cea a lui Giordano Bruno, cel care fusese ars pe rug pentru că era pantheist. Fapt ce avusese loc cu numai jumătate de secol în urmă. El a scăpat ieftin, cu o interdicție din partea comunității de evrei.  La scurt timp, Spinoza a părăsit Amsterdamul, probabil pentru a evita ciocniri cu comunitatea evreiască de acolo și s-au stabilit la Haga. Acolo și-a câștigat existența lustruind lentile optice și a continuat să-și elaboreze filosofia ale cărei idei principale le-a împărtășit și prietenilor săi. În ciuda acestor legături și a corespondenței sale extrem de extinse, el a fost de fapt o persoană destul de solitară. A avut o viață cu înclinație spre meditație filosofică, deși în câteva ocazii s-a implicat și el în anumite activități politice.

Opera lui Spinoza

Un aspect destul de important este acela legat de faptul că o singură lucrare de a sa este publicată sub numele său, este vorba despre Renati Descartes principia philosophiae, more geometrico demonstrata. Lucrare care a fost urmată de „Tractatus de Deo et Homine Ejusque Felicitate” (Tratat cu privire la Dumnezeu, om și fericirea sa). În anul 1670 a apărut anonim Tratatul teologico-politic (TPT), care combină filosofia politică cu meditațiile de tip teologic și principiile biblice biblice. Spinoza pare că a recomandat exegeza strict literară a textului biblic. Exegeza care să fie bazată pe lingvistică și necesitatea istorică de înțelegere a textului sfânt și a cerut reconsiderarea textului în lumen naturale (lumină naturală), adică prin rațiune. Prin urmare, el a adus o critică pentru hermeneutica Bibliei de până atunci. Se opune atât teologiei creștine cât și a comentariilor evreiești de până atunci.

Conceptul de substanță la Spinoza

Conceptul de substanță sau de ousia există încă de la Aristotel, acesta numea acel ultim element care stă la baza a tot și a toate celor ce sunt. Preluând terminologia filosofică engleză am spune că este the concept use to designate some permanent underlyinng structure, ceea ce eu aș traduce în română prin acea structură care este neschimbată și stă la baza existenței și a ființei, ființa ființării în terminologia heideggeriană, în accepția traducerii  lect. univ. dr. Cătălin Cioabă. Este un concept esențial în metafizică, servește la explicarea ideilor și conceptelor de identitate și de schimbare. În sistemul filosofic al lui Spinoza, substanța capătă un nou sens, nu îl aplică entităților fizice obișnuite, ci îl folosește la numirea subiectului ireductibil al tuturor predicțiilor.

În filosofia lui Aristotel se pot distinge două concepte care sunt separate de „substanță”. În metafizică, substanța reprezenta tot ceea ce poate fi subiectul predicatului care se pot schimba, de ex. organisme. Evident, potrivit lui Aristotel, există lucruri care nu nici substanțe, nici atribute (predicate), de ex. pământul. Cu toate acestea, în categoriile sale, el a aplicat conceptul de substanță entităților care pot fi subiectul predicatelor dar care nu pot fi predicate a altceva. În propoziția „Lenea este rea” lenea nu este o substanță, deși poate fi „rea” deci poate suporta un predicat. Dar în propoziția „acest om este leneș” sau „. Acest câine este fidel” om și câine sunt substanțe, adică indivizi, deoarece nu pot fi predicați de nicio alta ființă individuală, cu excepția cazului în sens metaforic. Pentru Spinoza doar al doilea sens este relevant. Dar, în filosofia sa, acest concept a câștigat o conotație n plus de la el nu înseamnă doar imprevizibilitatea altcuiva. Își exprimă și propriile sale causa sui (ființă autosuficientă cauzal). Și acesta este sensul primar al conceptuuil de substanță al lui Spinoza, care nu este cu mult  diferit de conceptul cartezian(filosofia lui Descartes).

Acum, dacă Dumnezeu este cauza supremă a tot ce există, principiul cauzalității trebuie să fie aplicat și lui Dumnezeu. Descartes și Spinoza au fost de acord în acest sens. Dumnezeu sau substanța au o anumită cauză, deși în mod logic nu se poate distinge de aceasta. Prin urmare, Dumnezeu este propria cauză – causa sui. Descartes a rezervat această noțiune numai lui Dumnezeu care rămâne astfel într-o anumită manieră de neînțeles. Este un paradox. În timp ce Spinoza l-a aplicat și lui Dumnezeu, care este identic cu Ființa și care poate fi conceput rațional. Presupunerea lui Alquie pentru Spinoza Dumnezeu rămâne ceea ce tradiția iudeo-creștină a numit Dumnezeul ascuns (Alquie, 1982, p. 162) ar putea fi potrivit pentru Descartes, ca individ care susține ceilalți indivizi, dar cu siguranță ar fi greșit să-l atribuim lui Spinoza.