Home > Cultură > Literatură > „Tăcerea mieilor”, unul dintre cele mai bune thrillere ale secolului XX. Hannibal Lecter debutează în fața publicului
Literatură Muzică si filme

„Tăcerea mieilor”, unul dintre cele mai bune thrillere ale secolului XX. Hannibal Lecter debutează în fața publicului

„Tăcerea mieilor”, unul dintre cele mai bune thrillere ale secolului XX. Hannibal Lecter debutează în fața publicului

Autorul american Thomas Harris publică în anul 1988 „Tăcerea mieilor”, unul dintre cele mai cunoscute romane horror și polițiste ale secolului nostru. Ecranizarea poveștii ce-l are în centru pe criminalul și psihopatul Hannibal Lecter din anul 1991, realizată de Jonathan Demme a avut un succes uimitor, iar interesul publicului pentru mintea genială a monstruosului doctor canibal a crescut din ce în ce mai mult în anii ce au urmat. Filmul a obținut titlul de „cel mai bun film” al categoriei sale la Premiile Oscar, iar încântătorul Anthony Hopskins a primit pentru aceeași producție distincția de „cel mai bun actor”. Astfel, romanul și-a câștigat locul preferințelor cititorilor din toată lumea, poziție pe care o are și în prezent.

Spre deosebire de prima carte a seriei despre Hannibal Lecter, „Dragonul Roșu”, cel de-al doilea roman al lui Harris aduce în lumină personajul protagonistului său principal și oferă cititorilor o imagine mult mai complexă despre acesta. Dacă în debutul său în lumea literară doctorul Lecter era un antagonist care acționa din umbră, acum situația se schimbă în totalitate. Devine o figură dominantă, iar celelalte personaje gravitează în jurul său. De data aceasta, criminalul care perturbă liniștea de la FBI este Jame Gumb, botezat de anchetatori Buffalo Bill. Un transsexual cu tulburări de personalitate, dornic să se transforme în femeie, reușește să îngrozească o lume întreagă cu faptele sale monstruoase.

Apare în atenția cititorilor și Clarice Staling, care trece prin propria ei transformare, ghidată de Lecter. Victimă a unei copilării traumatizante, studenta Academiei FBI îi stârnește atenția anti-eroului, care preia în cazul ei rolul de mentor și manifestă o dorință inexplicabilă să-i scoată la suprafață trecutul și să o forțeze să-l înfrunte. Astfel, alege să o ajute în sarcinile sale, ba chiar este gata să îi ofere toate detaliile necesare pentru a-l prinde pe Buffalo Bill. Pe lângă calitățile care o recomandă din punct de vedere profesional, Harris insistă asupra aspectului fizic plăcut al eroinei sale feminine, care-i stârnește pe bărbații în fața cărora intenționează să se afirme.

Romanul „Tăcerea mieilor”, povestea unui sociopat transsexual

Acțiunea romanului este scindată în două planuri, care urmăresc simultan transformarea lui Buffalo Bill și evoluția lui Lecter. Elementul care le unește este Starling, care trece și ea prin propria ei evoluție. Ulterior, se va mula inconștient după tiparele lui Hannibal, pe care va încerca să le reproducă atât din punct de vedere al fluxului de gândire, cât și al gusturilor rafinate și al prestanței sale în societate.

Thomas Harris îi atribuie rolul de antagonist principal lui Jame Gumb, în timp ce Hannibal Lecter poate fi considerat un anti-erou, a cărui intervenție este critică pentru desfășurarea acțiunii. Tipologia psihopatului ca produs al unei copilării traumatizante este ilustrată perfect în cazul lui Buffalo Bill, care este dublată și de criza de identitate care-i generează transformarea. După cum afirmă și Tony Magistrale, „romanul evidențiază conflictul dintre forța rațiunii și a civilizației umane și iraționalul, actele destructive ale indivizilor care au suferit respingerea aspră a unei societăți pe care acum intenționează să o distrugă simbolic. […] Jame Gump și Francis Dolarhyde (criminalul din „Dragonul Roșu”) nu s-au născut monștri, ci au fost creați de definițiile reductive ale societății despre gen, mod de creștere al copiilor, normalitate și acceptare”.

Primii ani din viață ai lui Jame Gumb au fost marcați de lipsa afecțiunii materne. Fiu al unei actrițe căzute în patimile alcoolismului, cu un tată a cărui identitate nu este cunoscută, a fost lipsit de afecțiunea maternă și abandonat într-un orfelinat până la vârsta de 10 ani. Ulterior a fost adoptat de bunicii săi, pe care după doar doi ani i-a omorât fără vreo explicație. În acest context, a fost internat într-un ospiciu pentru minori cu probleme mintale, din care a ieșit abia la vârsta maturității.

Lecter este singurul care cunoaște adevărata identitate a criminalului, deoarece între ei  există o legătură: Benjamin Raspail, pacientul și cea dea noua victimă a doctorului. Simpatia pe care o manifestă Thomas Harris față de anti-eroului său este evidențiată, deoarece îi atribuie cunoștințe pe care celelalte personaje nu le posedă. Bărbatul a fost implicat într-o relație amoroasă eșuată cu Jame, care s-a sfârșit în mod tragic. Din cauza geloziei, dar și a invidiei, antagonistul din Tăcerea mieilor l-a ucis pe Klaus, cel care în acel moment îi era iubit lui Raspail. Pe această pistă încearcă Hannibal să o împingă pe Clarice Starling pentru a-l prinde pe criminal, dar tânăra nu reușește să facă legăturile suficient de repede.

Simbolul central al volumului Tăcerea Mieilor este reprezentat de fluturi, care ilustrează în aceeași măsură transformarea lui Jame Gumb și criza sa de identitate sexuală, precum și evoluția lui Clarice. Însemnătatea acestui simbol provine din Grecia Antică, unde Psyche era numele pe care grecii l-au atribuit zeiței sufletului. Acest termen era, de asemenea, folosit pentru fluture, care simbolizează evoluția, schimbarea și transformarea.

Jame Gumb lasă cu succes impresia că este transsexual, dar Hannibal Lecter demonstrează ulterior contrarul. Nu dorința de a deveni femeie îl determină pe criminal să-și jupoaie victimele și să-și croiască din pielea lor propriul corp feminin, ci dorința de a se reuni cu propria mamă, absentă din viața lui. Sentimentul de repulsie față de cea care l-a abandonat este înlocuit de cel de admirație, căci imaginea ei reprezintă în inconștientul antagonistului țelul transformării sale. Doctorul explică afecțiunea mintală a lui Buffalo Biil prin termenul folosit în domeniul psihanalizei, imago, care reprezintă „imaginea unuia dintre părinţi îngropată în inconştient încă din copilărie şi legată de afectele infantile.”

Visul lui Bill de a-și construi un costum din piele de femeie este reprezentația celei mai ascunse dorințe ale sale, să se reunească cu mama sa. În lumea exterioară, se simte nesigur și singur. Obsesia lui Bill să se transforme într-o femeie poate fi stârnită din faptul că el nu are niciun model în viață în afară de propria mamă. În mod inconștient, și-a creat o figură perfectă a modului în care presupune că ar semăna cu ea. El reușește să-și actualizeze acest imbold prin uciderea femeilor, apoi prin jupuirea lor. Această acțiune este o încercare de-a sa să-și satisfacă nevoia de a fi o femeie completă și să se unească cu propria mamă pentru a obține sentimentul de siguranță.

Pe lângă crimele comise de Buffalo Bill, care în momentul intervenției lui Clarice Starling este la cea de-a șasea victimă, în Tăcerea mieilor Hannibal Lecter devine unul dintre cei trei protagoniști ai acțiunii. Accentul cade pe relația dintre el și Starling, bazată pe respect și pactul stabilit de ei încă de la prima lor interacțiune, Quid pro quo. Manifestat ca un schimb de informații, acesta semnifică legătura dintre cei doi, în care Lecter capătă o figură paternă, de mentor. Harris pare că are o preferință atunci când vine vorba de trecutul personajelor sale, căci atât antagoniștii săi cât și eroina din cel de-al doilea volum provin din familii în care figurile părintești au fost absente, iar ei sunt bântuiți de fantasmele trecutului, pe care se luptă să le biruiască.  În acest context, Clarice beneficiază de ghidarea doctorului Lecter pentru prinderea criminalului, căci în acest fel „mieii ar înceta să mai behăie.”

Hannibal Lecter își dezvăluie adevărata latură monstruoasă în ultimele capitole ale romanului, când evadează din captivitatea autorităților și-i ucide cu cruzime pe paznicii celulei sale. În goana sa nebună spre libertate, toți cei care-i stau în cale n-au nicio șansă să scape cu viață. Pleacă din America cu o nouă identitate și începe procedurile necesare pentru a-și schimba aspectul fizic, dar nu uită să-i transmită lui Starling ultimele sale gânduri. O asigură că nu o va urmări și că se așteaptă de la aceeași atitudine din partea ei, mai ales că-i este încă datoare cu un răspuns.

Astfel, anti-eroul lui Thomas Harris este surprins în Tăcerea Mieilor în două ipostaze, cea de figură paternă și mentor, dar și cea de antagonist. La fel ca în Dragonul Roșu, scriitorul se folosește de aceeași tehnică atipică în conturarea acțiunii și dezvăluie de la început identitatea lui Buffalo Bill, oferind scene în care criminalul este protagonist, precum și informații necesare pentru o mai bună înțelegere a acestuia. Spre deosebire de cel de-al doilea volum al seriei însă, elementul surpriză este reprezentat de evadarea lui Hannibal, ocazie cu care publicul are pentru prima oară șansa să-l vadă acționând după propria voință, și nu indirect prin intermediul altor personaje. Astfel, își recapătă ipostaza de criminal monstruos prin intermediul căreia și-a dobândit renumele.

Ecranizarea romanului „Tăcerea mieilor”, Hannibal devine cel mai celebru criminal al secolului al XX-lea

Faima lui Hannibal nu s-a datorat doar seriei romanelor, dar și seriei filmelor, așadar se poate spune că, între cele două, filmul și cartea, există o relație de interdependență și de ajutorare reciprocă – fără ecranizări, poate cărțile nu se ridicau la nivelul actual, însă, fără opere, ecranizările nu se realizau. Din acest motiv, atât cinefilii, cât și cititorii au rămas fideli personajului conturat de Harris, iar filmele și cărțile nu s-au devalorizat odată cu timpul, ci au devenit din ce în ce mai faimoase, lucru care nu se poate spune despre multe ecranizări făcute după romane.

Contribuția actorului Anthony Hopkins, care i-a oferit lui Hannibal Lecter un chip în lumea reală, nu poate fi exclusă atunci când este adus în discuție succesul ecranizării. Deși personajul a reprezentat pentru el un rol destul de scurt, datorită faptului că acțiunea din Tăcerea Mieilor se bazează mai mult pe criminalul Buffalo Bill, actorul a știut imediat că trebuie să accepte rolul. Atunci când și-a creat interpretarea, s-a folosit de figura unuia dintre profesorii săi din perioada studenției, a cărui tonalitate și atitudine l-a marcat și pe care a considerat-o perfectă pentru interpretarea sa. În cadrul unui interviu pentru publicația Variety, Hopkins a făcut următoarea mărturisire:

„Îmi amintesc că la Academia Roială de Artă Dramatică era un profesor pe nume Christopher Fettes. Era un profesor de mișcare. Avea o voce tăioasă și obișnuia să te taie în bucăți. Analiza lui referitoare la ceea ce făceai era foarte precisă; este o metodă pe care am păstrat-o cu mine toată viața. […] M-am gândit <<Acesta este Chris Fettes. Aceasta este vocea. Omul acesta este fără milă.>>”

Scena care l-a consacrat pe Anthony Hopkins în rolul anti-eroului creat de Thomas Harris este reprezentată de prima întâlnire a acestuia cu Clarice Starling, unde prezența lui domină întreaga secvență. Aspectul celulei în care este ținut criminalul este diferită de descrierea acesteia din carte, barele de fier care-l izolează de lumea exterioară fiind înlocuite în ecranizare de un paravan transparent. Acest lucru a facilitat cadrele fixe asupra chipului său, dar și a privirii hipnotizante, goale, care-o îngrozește pe agenta FBI.

Cu toate că lipsesc anumite elemente din construcția personajului care contribuie la întreținerea misterului și a enigmelor în ceea ce îl privesc, Hannibal Lecter nu dezamăgește privitorii, ci din contră, atinge așteptările tuturor. Deși în film personajului principal îi lipsește al șaselea deget de la mâna dreaptă, un element important, fiind o caracteristică distinctă a protagonistului, care simbolizează că acesta este „însemnat”, nu-și pierde din farmec. Caracteristica asupra căreia se axează regizorul, în special în cadrele în care Hannibal dialoghează cu Clarice, este clipitul, mai exact absența acestui reflex sau frecvența scăzută a acestuia. La fel ca în roman, și în film pasiunile lui Hannibal rămân aceleași; apar numeroase cadre cu desenele realizate de el, cu cărțile pe care le citește și cu ziarele care i se aduc.

O diferență dintre film și roman e reprezentată de culoarea ochilor lui Hannibal. În carte, doctorul are ochii căprui, în timp ce în ecranizare acesta are ochii albaștri, aproape cadaverici, dar privirea lui rămâne la fel de intensă. Cu toate acestea, regizorul pune accentul asupra cadrelor care îi accentuează trăsăturile personajului precum în romane, multe dintre aparițiile lui Hannibal se axează asupra lipsei expresiilor lui faciale care, paradoxal, îl fac să devină și mai expresiv decât este descris în cărți.

Lauren Ellis Christe descrie în felul următor această preocupare a regizorului Jonathan Demme:

În momentul în care este descrisă înfățișarea lui Lecter, accentul cade asupra gurii, a ochilor și a culorii acestora, fiind înfățișat ca un animal sălbatic. Importanța contactului vizual în relațiile umane este considerată ca o formă de anticipare a mișcărilor interlocutorilor. Ochii doctorului Lecter sunt căprui, reflectându-se în lumină și nuanțe de roșu. Uneori lumina reflectată pare să transforme aceste nuanțe în scântei […]. Menținerea contactului vizual cu un animal sălbatic este considerat un comportament  provocator. Asemenea unui animal sălbatic și în cazul doctorului Lecter accentuarea trăsăturilor gurii subliniază faptul că pericolul provine din acea regiune.

Una dintre cele mai semnificative scene ale filmului în care apare și replica ce a consacrat personajul, prezentă atât în romane, cât și în serial, este cea în care, după prima vizită a agentei în ospiciul unde era ținut Hannibal, deținutul Miggs o înjosește pe Clarice: „Lipsa de maniere mi se pare o atitudine foarte urâtă”.

În ecranizarea Tăcerea mieilor, atât Hannibal, cât și Clarice se aseamănă (aproape) perfect cu portretizările făcute de autor în scrierile sale; Lecter se remarcă pentru gusturile lui rafinate în ceea ce privește muzica, artele, cultura sau mâncarea, pentru memoria sa impresionantă pe care o folosește inclusiv în desenele lui, aspect subliniat și în ecranizare, dar și pentru simțul olfactiv foarte dezvoltat. Clarice rămâne aceeași studentă de la academie, care încearcă să-și depășească condiția, determinată să își demonstreze abilitățile. Prima interacțiune dintre cei doi este una pe cât de bizară, pe atât de intrigantă, iar relația lor va evolua pe parcursul filmului fiind bazată pe pactul „Quid pro Quo”, prezentat și în capitolul anterior. Privind în amănunt scena monstruoasă care îl are în atenție pe Miggs și comportamentul lui deviant peste care regizorul alege să nu treacă, gestul lui Hannibal din aceeași noapte poate fi considerat drept unul menit să o răzbune pe Clarice; după plecarea agentei din ospiciu, Hannibal este auzit de gardieni când îi șoptește lui Miggs ceva ce aceștia nu pot auzi, iar după ore îndelungate în care acesta plânge și se zbate în celula lui, moare înghițindu-și limba. Scena macabră este încă o dovadă că Hannibal este un manipulator, un „păpușar” cu o putere de convingere neîntâlnită de mulți pe care o folosește pentru a alege cine moare și cine trăiește.

Filmul se termină în maniera în care se încheie și romanul, punându-se accentul pe latura animalică a doctorului evidențiată atunci când evadează, însă apare o scenă care pentru câteva momente ilustrează natura sociopată a personajului. În ultima întâlnire pe care o au cei doi, Clarice este în pragul disperării de a afla informația care ar putea rezolva cazul, însă Hannibal nu îi oferă acest lucru; în momentul în care tânăra este forțată să plece, Lecter îi dă dosarul care conținea datele cazului și îi atinge mâna printr-o mișcare aparent tandră. Acest aspect este unul înșelător, nu doar pentru Clarice, dar și pentru privitori, cadrul axându-se asupra gestului doctorului pentru câteva secunde. Se poate observa cum privirea doctorului rămâne fixă și lipsită de orice sentiment, expresia facială este aceeași, iar acesta este aspectul care trădează adevărata intenție a lui Hannibal. Atingerea fizică dintre ei nu arată că a dezvoltat sentimente pentru Clarice, ci este parte din jocul pe care îl orchestrează în ceea ce o privește pe agentă; gestul nu este unul care să dezvăluie latura sensibilă a bărbatului, ci unul care simulează acest aspect, adevărata intenție fiind dobândirea influenței asupra tinerei.