Țărnea, poetul uitat la iubirilor niciodată uitate

De câte ori ați fredonat ziua întreagă, după ce ați auzit pentru câteva secunde la radio sau dintr-o mașină grăbită ce a trecut pe lângă voi, versurile acestea:

,,E frumos, e prea frumos la tine-n suflet
E târziu, e prea târziu la mine-n gând
Împărtășim, împărtășim aceeași taină
Dar nu se știe, nu se știe până când.
Prea multe păsări cardinale
Între iluzii se rotesc
Contaminând cu ascensoare
Misterul nostru pamantesc.”?

Ne gândim oare vreodată cât de nedrept este pentru poeți ca trubadurii ce pun pe muzică stihurile lor să încremenească în nemurire, în timp ce autorii versurilor să rămână în bezna anonimatului sau, mai rău, să fie uitați complet?

Câți dintre noi nu asociază ,,Scrisoarea de adio” cu Mircea Baniciu și atât, iar dacă am fi întrebați dacă știm cine a scris cuvintele am fugi repede cu gândul la Nichita, poate la Adrian Păunescu?

,,Iubito, câtă lume între noi,
Numărători de ploi din doi in doi,
Și dintr-un ochi de dor necunoscut
Câte zăpezi pe buze ne-au crescut.
Ascultă-mă lasă-mă să strig
Mi-e frică de-ntuneric și de frig
Și nu mai vreau să știu pân’ la sfârșit
Cine-a iubit frumos, cine-a mințit.”

Un poet uitat?

În 2016, când Bob Dylan a primit Premiul Nobel pentru Literatură, m-am gândit pentru prima dată că poeții sunt de două feluri, unii precum Dylan, care își leagă nemurirea de versurile lor și alții cărora li se uită numele complet, dar versurile lor ajung serenade cântate de  îndrăgostiți romantici, bilețele strecurate între paginile caietelor liceenilor, ,,gropi în calea uitării” în dulcile oracole ale tinerilor din veacul trecut.

Și m-am gândit atunci, în 2016, urmărind povestea poetului Bob Dylan, la ce ar prefera oare poeții cu adevărat, dacă ar putea să facă alegeri postume?

Tot într-un început de mai ca acesta, în 2003, se stingea discret la București cel care fusese supranumit ,,poetul iubirii”, George Țărnea.
Recunosc cu sinceritate că nu auzisem foarte des numele lui și nici în rafturile bibliotecii mele nu aveam niciun volum semnat de acest poet. L-am descoperit într-o zi ploioasă când, alergând prin Sibiu să-mi caut un loc de adăpost, am intrat într-un anticariat, am pus mâna pe un vinil vechi al lui Baniciu și i-am văzut numele trecut la ,,versuri” în dreptul unui cântec pe care îl adoram. M-am îndreptat către anticarul bătrân, cu părul nins de amintirea atâtor iubiri trecute și l-am întrebat dacă nu are și o carte de poezii ale lui George Țărnea. Avea două: ,,Cartea cu iubiri secrete” și ,,Exerciții de iubire”. Le-am luat, am băut un ceai cu bătrânul anticar și, atunci când ploaia a lăsat Sibiul să iasă din ascunzători, am ieșit și eu și am mers în camera de hotel. Târziu in noapte, cărțile lui Țărnea erau pe noptiera mea, iar eu zâmbeam de pe balcon unui Sibiu nocturn, liniștit și iubirilor mele din toate timpurile. Am rămas prieten pe viață de atunci cu poemele lui Țărnea.

Povestea lumească a lui George Țărnea

Povestea lui, cea lumească, începe în noiembrie 1945, la puține luni după ce s-au stins focurile celui de-al doilea război mondial. A venit pe lume la Șirineasca, în județul Vâlcea, dar rădăcinile lui sunt oltenești doar din partea mamei sale, Maria. Tatăl lui, basarabeanul Grigore Țărnea, îl trece în acte, la Sfatul Popular, cu numele Ghiorghe. Liceul îl face la Băbeni, foarte aproape de satul natal, dar după absolvire ia drumul marelui oraș, înscriindu-se la Facultatea de Filosofie din București. Marta Nora Țărnea i-a fost soție, o femeie puternică, fost deputat, subsecretar de stat și secretar de stat, iar iubirea lor s-a concretizat  și în cei patru copii: Alexandra, născută în1966, Andrei Bogdan, născut în 1972, Marta Maria Georgia, născută în 1974 și Ioana Anca Bianca, mezina, venită pe lume în 1984.

Debuteză la 16 mai 1964 în publicația argeșeană ,,Secera și ciocanul” cu poezia ,,Drumeție”. Putem spune însă că debutul real are loc peste trei ani, în anul 1967 când îi este publicat un grupaj de poezii în deja consacrata revistă ,,Viața românească”.

A avut colaborări cu numeroase reviste de literatură: ,,România literară”, ,,Contemporanul”, ,,Luceafărul”, ,,Convorbiri literare”, ,,Astra”, ,,Tribuna”, ,,Steaua”, ,,Ateneu”, ,,Orizont”, ,,Tomis”, ,,Orizont literar”,  ,,Timpul”, ,,Ramuri”.

Începând cu anul 1972 a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Povestea scrisă în versuri

Povestea lui de dincolo de lume, cea scrisă în versuri, este încă neterminată. Se scriu la ea rânduri de fiecare dată când un îndrăgostit recită sau cântă poezia lui George Țărnea. Considerat de critica ,,un tehnician liric fara cusur, rondelul si sonetul, poezia cu forma fixă, în genere, provocându-l la fel de mult ca și unduirea unui șold de femeie”, George Țărnea avea în scriitura lui o tandră tristețe, un pesimism atrăgător ca un cântec al unei sirene. În noaptea ce a urmat zilei în care l-am descoperit la Sibiu, pe niște rafturi cu cărți îngălbenite de trecerea anilor, ultimele versuri pe care le-am citit, în liniștea poetică a unei dimineți ce urma să se coboare asupra bătrânului Sibiu au fost acestea:

,,Se-ntâmplă și minuni răscolitoare
Ce-i drept atât de rar, încât nu știm
Dar semnul lor rămâne și ne doare
Când păsări îngerești, cu trup infim
Ne-aduc pe aripi lacrimi de la soare.”

Ar mai fi avut loc George Țărnea în lumea noastră de azi, cu oameni râzând pe stradă la tiktokuri urmărite cu căști minuscule ascunse în urechi? Am citit undeva că poeții ca el ar fi fost, probabil, muritori de foame în vremurile de acum. Azi poezia, această comoară ce altădată părea să nu aibă preț, este ignorată.

Țărnea a debutat greoi, iar Laurențiu Ulici îi scrisese la un moment dat într-o cronică: „Nu așa ar fi trebuit să debuteze George Țărnea”, referindu-se la poeziile cu partidul, foarte proaste, despre care poetul spunea peste ani că le scrisese intenționat așa. Se prezenta mereu „om liber” și avea o mândrie deosebită fiindcă ,,nu semna nicăieri condica de prezență”.

Pentru a putea trăi, cutreiera orașele de provincie, organizând spectacole, pe care el însuși le și prezenta, spectacole ce se asemănau cu ,,Flacăra” lui Adrian Păunescu. De altfel, acesta îl amtipatiza pe Țărnea, sigur fiind că îi face o concurență neloială, deși amândoi duceau folkul, poezia mai aproape de tineri.

După ce a divorțat, George Țărnea a continuat să-și trăiască ,,libertatea” prin hoteluri cu puține stele din capitală, plecând prin țară mereu cu aceleași patru valize, cu costumele așezate frumos, pe umerașe. Cunoscuții lui știau că doar din pricina costumelor, pe care le voia impecabile, niciodată nu călătorea cu avionul.

În provincie căuta hoteluri la fel de ieftine, mânca puțin și în ultima parte a vieții, când a înțeles că după un pahar bătălia era pierdută, nu mai bea deloc. Bea ness fără zahăr și această plăcere l-a însoțit până la întâlnirea cu moartea.

Când George Țărnea s-a stins la numai 58 de ani, unul dintre vechii lui prieteni, un om de afaceri al lumii din care poetul nu a putut face parte niciodată, a făcut o chetă publică pentru a putea să îi ridice un bust poetului iubirii. S-au strâns foarte mulți bani care au intrat în afacerile lui de lume nouă. Bustul nu a mai fost ridicat niciodată.

Dar infinit mai mult decât o statuie fac versurile lui cântate de oameni care poate nu au auzit niciodată de George Țărnea, în zile în care viața merge înainte, iar oameni liberi își trăiesc anii ce li s-au dat în hoteluri ieftine de provincie, cu viața împachetată în patru valize, pregătiți pentru sărbătorile trecerii lor pe pământ cu costume impecabile așezate pe umerașe ce nu urcă niciodată în avioane.

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor