Monden > Diverse > Literatură > Teo Spătaru, Neuroni cu șosete găurite – Mă gândesc doar la ea. Robinetul de sub ochi curge într-una
Literatură

Teo Spătaru, Neuroni cu șosete găurite – Mă gândesc doar la ea. Robinetul de sub ochi curge într-una

Teo Spătaru, Neuroni cu șosete găurite

Prolificul scriitor Teo Spătaru, dar abscons și destul de discret, revine la poezie după ce a cochetat cu proza. Am avut ocazia să citesc romanul Pipa Domnului Horipundo, și am văzut că flerul liric nu piere nici de acolo. Proza lui conține o naivitate demnă de conservat, așa cum vedem și în cel mai recent volum de versuri al său Neuroni cu șosete găurite (Cosmopolitan Art, 2021), un titlu la care nu ne-am fi așteptat. De ce își numește autorul astfel cartea, aparent abstract, nonsens și folosindu-se de o asociere cel puțin bizară la prima vedere. Este de fapt despre a ilustra o stare avansată de degradare a psihicului ființei umane, sub auspiciul consumului de droguri.

Mizerabilismul discursiv salvează condiția poemelor din acest volum. Vom avea șansa de a citi 28 de poeme organizate în două segmente: droguri; Tulburări mentale. Ar fi putut să fie probabil interesant dacă și conținutul respecta miza anunțată a cărții, dar discursul capătă nuanțe de pamflet, și tot felul de exerciții ludice. Creează sentimentul că toate acțiunile umane sunt caraghioase, sau le descrie pe cele mai volatile și obsesive dintre ele, pe cele care sunt puse pe primul plan de către oameni și cel mai reprezentativ poem în acest areal al miștocăriei colocviale este poemul Păcănele cu arici (pp.53-54): „Odată am adormit pe aparatul de păcănele./ Capul îmi era greu și îmi curgea salivă din gură,/ dar eu îl îmbrățișam așa cum ți-ai îmbrățișa/ copiii înainte de culcare./ Mă întorceam constant la el./ Rămăsese singurul meu prieten./ Mințeam și furam, dar ce nu faci pentru prieteni, nu?/ Uneori era generos și îmi returna banii,/ dar de cele mai multe ori uita./ Și atunci ne certam./ S-a întâmplat de câteva ori să îl și lovesc,/ însă ne împăcam aproape imediat./ Când nu ne puteam vedea/ parcă eram un arici perforând hârtii colorate./ Nu ne-am mai văzut de două luni./ Astăzi, m-am îmbrăcat frumos/ și am decis să îi fac o ultimă vizită./ Nu o să ne mai întâlnim vreodată./ Îl bat ușor pe buton,/ îmi iau la revedere și mă îndrept încrezător/ spre noua mea prietenă,/ Ruleta…”.

Lirica lui Teo Spătaru sărbătorește și viața, dinamica, sexualitatea umană și situează virilitatea masculină sus de tot, acolo unde nu se mai poate specula, sau negocia: „I’m a sex machine ready to reaload”, de fapt prin acest vers subliniază un alt viciu, nimfomania. La fel ca marii poeți propovăduitori ai principiilor etice, Teo încearcă un soi de ars poetica etica în sens invers, jucându-se cu imagini din viața cotidiană și cu extremele societății. Dependențele sunt întotdeauna reprezentate printr-o serie de acțiuni până la apogeul concret, o plasă în care se cade și de obicei se pierd multe valori umane indispensabile: demnitatea, sănătatea, familia; rămâne pustiul care înghite dependentul.

Dragostea este și ea afectată de diverse trăsături ale tulburărilor mentale, se manifestă obsesiv-compulsiv și se aruncă din când în când, dar numai în situații limită cu declarații de dragoste, dar declarațiile de dragoste nu vin în mod special din sentimente reale, ci mai degrabă dintr-o stare de panică și o teamă de abandon, sau pur și simplu există un algoritm în prealabil creat să lanseze scheme cognive greu de descifrat, în apărare vin versuri de tipul „Mă gândesc doar la ea”. De fapt un vers auzit pe repeat la oamenii care nu pot accepta că o relație s-a terminat, sau că o persoană a încetat să iubească. Ce face Teo și ne place e să transcrie din tiparele deviante replicile pe care le folosesc cei afectați.

Dacă poetul nu se ia foarte în serios și stârnește un zâmbet în colțul buzelor cititorilor, ei bine nici cititorii n-ar trebui să-și facă prea mari griji, dacă li se pare că nu au găsit poezia la care se așteptau. Într-adevăr Teo Spătaru face notă discordantă între poeții generației sale, asta și pentru că nu vrea să-i reușească nici comedia și nici drama. Scurtcircuitează niște adevăruri general valabile și fuge. Și își lasă poemele în mâinile cui vor să cadă. Lirica din Neuroni cu șosete găurite este antrenantă, intensă, parodică și sentimentală. Dar unde dragoste nu mai e, sunt drogurle, păcănelele și mai ales ruleta. Se joacă bani, se pierd bani, se ard bani, se decimează minți, se consumă diverse. Iată un manual pentru neinițiați. Învățați din poezie și ceea ce nu credeați că veți învăța. S-ar putea ca poezia lui Teo Spătaru din Neuroni cu șosete găurite să prindă mai ales la nișa de tineri care se adună câte cinci în jurul meselor cu o narghilea în mijloc. Dacă epoca e consumeristă, atunci și poezia care promovează și totodată acuză consumerismul și traficul uman își are raza sa de acțiune. Superputerea lirică a discursurilor este aceea de a reuși să se salveze în sine. Și cum se salvează discursurile? Tocmai prin tonul de pamflet. Teo Spătaru este din stirpea lui Octavian Perpelea, (Noaptea Sfântului Alcoolomeu), dar mai are multe trepte de urcat până la umorul fin al lui Perpelea. Îi dăm totuși o notă bună fiindcă declarațiile de dragoste, fie ele și bolnave, sunt îngrozitor de minunat-expresive.