Home > Cultură > Literatură > Tudor Arghezi, poetul care a fost călugăr și apoi deținut. Viața și experiența religioasă în opera sa
Literatură Premium

Tudor Arghezi, poetul care a fost călugăr și apoi deținut. Viața și experiența religioasă în opera sa

Tudor Arghezi, poetul care a fost călugăr și apoi deținut. Viața și experiența religioasă în opera sa

Tudor Arghezi este unul dintre cei mai apreciați poeți moderniști români, remarcându-se prin măiestria cu care s-a folosit de puterea cuvântului, văzută ca instanță supremă în procesul de creație, pentru a contura o estetică a urâtului și a reforma realitatea conform propriei viziuni.

Scrisul lui Tudor Arghezi a fost influențat, în primul rând, de experiența sa monarhală din tinerețe, care apoi se va regăsi în multe dintre operele sale.  Cadrul invocat este unul sacru, iar religiozitatea poetului se manifestă la nivelul vocabularului folosit și a spațiului poetic invocat, căci modalitatea artistică principală folosită de Arghezi este cuvântul și însemnătatea lui.

Date despre viața autorului: copilăria și adolescența, greu încercate de o situație materială modestă

Poetul s-a născut în București în data de 21 mai 1880 și a fost botezat la naștere Ion N. Theodorescu. Părinții săi, oameni modești, nu i-au putut oferi prea multe din punct de vedere material, așa că încă de la o vârstă foarte fragedă a fost nevoit să-și câștige proprii bani. Situația dificilă de acasă nu s-a reflectat în rezultatele sale școlare, căci Arghezi s-a dovedit un elev strălucit. Profesorii erau mulțumiți de evoluția sa, iar în timpul studiilor la „Sfântul Sava” reușea chiar să se întrețină din banii câștigați din meditații. În mod paradoxal, nu și-a susținut examenul de Bacalaureat și a încercat în primă instanță să urmeze calea picturii, însă s-a lovit de multe bariere și în cele din urmă a renunțat.

Fără studii terminate sau o altă calificare, a ajuns să fie un simplu muncitor în cadrul fabricii de zahăr din Chitila. Tot în această perioadă își alege pseudonimul „Tudor Arghezi” și începe să publice în diverse publicații, unde se bucură de recunoaștere din partea publicului și a celorlalți poeți. Deși fără o esență aparentă, poemele sale din această perioadă aveau mult potențial, mai ales că stăpânea foarte bine cuvântul și elementele de teorie literară.

Anul 1990, Tudor Arghezi devine călugăr și se izolează la Mănăstirea din Cernica

Căutarea de sine l-a determinat la vârsta de doar 19 ani să îmbrace straiele monarhale. S-a refugiat la Mănăstirea din Cernica, acolo unde a petrecut nu mai puțin de 4 ani din viață. A continuat să scrie în tot acest timp, iar ulterior și-a folosit impresiile, trăirile, părerile și durerile pentru a-și alimenta opera.

Perioada de călugăr pe care a trăit-o autorul în anii săi formatori a avut drept scop căutarea unei nuanțe „de smirnă și ceară” pentru operele sale, după cum afirmă chiar Arghezi. Contrar acestei experiențe, el nu crede în mântuire sau înviere, iar moartea este o trecere în neant a ființei, care îi provoacă o teamă îngrozitoare. În acest context, omul este singur, divinitatea este absentă, iar ființa însăși a devenit o divinitate, după cum spune chiar N. Manolescu:

„Nu este decât un singur Creator, o singură divinitate, în viața și în poezia lui Arghezi: el însuși.”

Divinitatea invocată de Arghezi este incapabilă să umple golurile singurătății existențiale. În absența divinității, ființa este sacralizată, în timp ce pământul reprezintă paradisul. Așadar, el nu consideră că oamenii au pierdut paradisul și că, de fapt, l-au găsit. Imaginea lui Dumnezeu este cea transmisă prin tradiție, îndepărtat și abstract, însă care nu răspunde la invocații, ci este absent. Psalmistul caută certitudini, însă se lovește mereu de uși închise, așa că sfârșește prin a renunța la întrebările sale. Căutarea este imposibilă, o pedeapsă, iar divinitatea este confruntată pentru absența sa.

Chiar dacă folosește sintagme comune perioadei sale contemporane, divinitatea lui Arghezi nu are o identitate limpede. Această absență și constatarea a singurătății în Univers îl aduc în pragul demenței, căci căutările sale nu-și găsesc răspuns. Făptura solitară este prinsă în acest haos și este condamnată la o existență efemeră, iar starea predominantă este de confuzie, spaimă sau extaz.

Cum divinitatea este inexistentă și indiferentă la chemări și rugăciuni, experiența morții este terifiantă pentru Arghezi. Ființa nu are scăpare, este condamnată la moarte, văzută ca un abis, un mare neant. De aici se naște și spaima lui Arghezi pentru moarte, un întuneric care înghite ființa.

Poetul nu reușește să se împace cu ideea morți nici măcar în anii maturității, chiar dacă atunci se resemnează cu condiția sa umană efemeră. Singurătatea nu mai este chinuitoare, ci a fost și ea de asemenea acceptată.

Tudor Arghezi a recunoscut că experiența monarhală nu i-a oferit răspuns la căutările sale:

„Voiam să trăiesc o experiență, nu o dogmă. Nu sînt atare om. Mi-e indiferentă forma de religie, ceea ce mă interesează ar fi fost o nuanță nouă de parfum de smirnă și ceară, pe care speram să o găsesc rătăcind”.

Universul poetic al lui Tudor Arghezi, date despre operele sale

Universul său imaginar este predominat de cadrul monarhal în care omul este singur, divinitatea este absentă, iar ființa însăși a devenit o divinitate. Făptura solitară este prinsă într-un haos și este condamnată la o existență efemeră, iar starea predominantă este de confuzie, spaimă sau extaz.

Realitatea imediată trece printr-un proces de sacralizare, iar cadrul este predominat de elemente monarhale. În poezia „Cântec mut” camera de spital a bolnavului este locul uniunii dintre ființa umană și divinitate, o odaie cu „mucigai” cu „ferestre închise”, în care:

„Lumânări de ceară/ Se încrucişară./Scara din cereasca-mpărăţie/Scobora în infirmerie,/Pe trepte de cleştar,/Peste patul lui de tâlhar.”

Se remarcă aici atmosfera morbidă, în care elemente sacre și prezența divinității se contopesc în acest cadru macabru al unui spital. Atitudinea poetului este una pesimistă, își manifestă dezgustul față de viață, iar moartea este văzută ca un abis, un răspuns tragic al tuturor căutărilor sale care nu și-au găsit răspuns.

Scopul principal al existenței sale este găsirea adevărului, el deformează realitatea și o reformează conform propriei  viziuni, desprinzând-o de natura și de esența sa. Acest lucru este vizibil în poemul „Cântec de boală”, în care eul poetic este împărtășit cu „rachiu” și pierde contactul cu divinitatea, iar el a rămas singur:

„Și-am rămas pribeag in boare,/Ca un miros fără floare,/Al căreia lemn uscat/ Rădăcina și-a uitat./Ca un foc fără cărbune. /Ca un fum fără tăciune.”.

Poetica lui Arghezi este marcată de o revoltă împotriva divinității și a absenței sale, care nu răspunde niciodată invocațiilor și chemărilor sale. Atitudinea aceasta este vizibilă și în „Psalmi”, unde vocea poetică se adresează direct lui Dumnezeu, însă chemările sale rămân fără răspuns, iar viața pe Pământ își urmează cursul, în ciuda absenței sale:

„De când s-a întocmit Sânta scriptură/ Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură/ Și anii mor și veacurile pier/ aici sub tine dedesubt subt cor”

Rugămințile rămân însă fără răspuns, iar el rămâne în continuare singur, pierzându-și credința:

„Doar mie, Domnul, veșnicul si bunul,/Nu mi-a trimis, de când mă rog, nici-unul”

Acceptarea realității este provocată de prezența dragostei, căci Arghezi nu duce lipsă nici de erotism, un erotism vital și senzual. Realitatea este doar una, reprezentată de ființe și elementele naturii, iar existența umană este rezumată doar la această experiență pământească, singura cunoscută poetului. Așadar, Divinitatea este absentă, în timp ce ființa umană a devenit ea însăși o divinitate. Deși este condamnată la singurătate în Univers, ființa trăiește într-un paradis pământesc.

Lupta cu o boală necunoscută, închisoarea și traiul ca vânzător de cireșe

Anul 1939 va marca momentul în care corpul lui Tudor Arghezi dă primele semne că va ceda. Se îmbolnăvește în mod neașteptat și dispare din scena literară, însă își revine apoi în mod miraculos. Până în prezent nu este clar dacă a suferit de cancer sau de altă afecțiune, însă este cunoscut numele doctorului care l-a tratat și i-a oferit din nou șansa la viață: Grigoriu-Argeş.

Urmează apoi o perioadă în care devine un gazetar renumit și foarte activ, însă remărcile și pamfletele sale la adresa sistemului comunist nu vor rămâne fără repercusiuni. În anul 1947 a fost condamnat la un an de închisoare, pedeapsă pe care a izbășit-o la penitenciarul din Târgu-Jiu.

Odată eliberat, nu a mai avut dreptul să scrie sau să se adreseze în vreun fel publicului din România. Pentru a-și câștiga existența, se spune că a fost nevoit să vândă cireșe într-un târg numit Mărțișor. Abia în anul 1952 a început din nou să scrie, fiind susținut de Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Sfârșitul vieții, poetul moare răpus de o boală misterioasă

După o viață tumultoasă, marcată de multe experiențe nefericite și încercări dificile, poetul se stinge din viață în data de 14 Iulie 1967. În vârstă de 87 de ani, nu este clară cauza morții sale, mai ales având în vedere antecedentele sale medicale.