Frumoasa poveste grecească a lui Narcis este veche, notorie și un avertisment despre pericolul care-l paște pe omul egoist. De la mit s-a ajuns la narcisism, termen, introdus de Havelock Ellis în 1898 și dezvoltat de Sigmund Freud în 1914, care este sinonim cu dragostea patologică față de propria persoană și lipsă de empatie pentru ceilalți. Drama lui Narcis a influențat cultura populară vreme de milenii și chiar a inspirat numele personajului Narcissa Malfoy din seria „Harry Potter”. Povestea este folosită și ca o explicație pentru originea florii lui Narcis (narcisa) și pentru originea ecourilor.
Există câteva variante care au supraviețuit despre viața lui Narcis, care diferă oarecum, dar au aceeași poveste centrală cu aceleași învățături morale. Sursă principală a mitului provine din Metamorfozele lui Ovidiu, unde povestea este spusă în Cartea a III-a. Poetul Ovidiu s-a născut la Roma în jurul anului 43 î.Hr. și a murit în 16 sau 17 d.Hr. El a călătorit de-a lungul vieții în teritorii grecești și în Atena. În anul 2 d.Hr. și-a început Metamorfozele, care este considerată cea mai importantă operă a sa, cuprinzând 11.995 de rânduri, 15 cărți și peste 250 de mituri. Acest poem colosal relatează istoria lumii de la început până la îndumnezeirea lui Iulius Cezar. Conține, de asemenea, cea mai lungă versiune a mitului lui Narcis. O altă sursă anterioară, dar mai puțin completă, pentru povestea lui Narcis este o versiune compusă din anul 50 î.Hr., considerată a fi opera poetului Partenius din Niceea. Această lucrare a fost descoperită în 2004 de doctorul Benjamin Henry în papirusurile Oxyrhynchus de la Oxford. Singura diferență dintre această poveste și cea a lui Ovidiu este finalul. O a treia sursă pentru povestea vieții lui Narcis a fost spusă de matematicianul și astronomul Conon. Finalul lui este similar cu cel al lui Partenius. Povestea este spusă și de călătorul și geograful grec Pausanias în Cartea a IX-a a descrierii sale a Greciei.
Narcis în Metamorfozele lui Ovidiu
Povestirea lui Ovidiu despre viața lui Narcis este astăzi cea mai cunoscută versiune. Începe cu nașterea lui Narcis. Părinții săi erau zeul râului, Cephissus, și nimfa Liriope. Ovidiu susține că Cephissus nu era un bărbat atrăgător și a băgat-o pe Liriope cu forța în patul său, iar nimfa a rămas însărcinată. Narcis a fost incredibil de frumos de la naștere. Când Liriope l-a consultat pe clarvăzătorul Tiresias, după naștere, și l-a întrebat dacă fiul ei va avea o viață lungă, răspunsul a fost că Narcis va trăi mult dacă nu se va uita la el însuși. Narcis a avut o copilărie normală, deși frumusețea lui devenise cunoscută bărbații și femeile deopotrivă îi făceau avansuri. Narcis nu era deranjat, dar îi ignora. Într-o zi, se plimba prin pădure când nimfa Echo l-a văzut. Ca atâtea femei dinaintea ei, s-a îndrăgostit instantaneu și profund de chipeșul Narcis. A început să-l urmărească prin pădure. Însă, a ezitat să vorbească cu acest tânăr frumos, deoarece, potrivit lui Ovidiu, suferea de un defect de vorbire, care era rezultatul unui blestem al Herei, soția lui Zeus. Se știa că Zeus avea o pasiune deosebită pentru nimfe, iar acest lucru o făcuse pe Hera extrem de geloasă. Hera se prinsese că Echo îi distrăgea atenția când Zeus umbla după alte nimfe, așa că a pedepsit-o luându-i capacitatea de a comunica corect, astfel încât să poată doar repeta cuvintele altora. Prin urmare, trebuia să aștepte ca Narcis să deschidă discuția. După ceva timp, Narcis a auzit-o pe Echo urmărindu-l prin pădure și a strigat „Cine e acolo?”. Echo i-a repetat întrebarea și i s-a arătat lui Narcis pe care a încercat să-l îmbrățișeze. El a refuzat-o și s-a îndepărtat de ea. Echo, cu inima zdrobită, și-a petrecut restul vieții în mizerie, a trăit singură până când nu a rămas din ea decât un ecou.
Narcis continua să rupă inimi. Cineva chiar a mers până la a-l blestema ca să sufere așa cum i-a făcut pe alții să sufere. Zeița răzbunării, Nemesis, a auzit în cele din urmă de această poveste și a observat comportamentul lui Narcis. Ea a decis să-l pedepsească pe bărbatul egoist. În timpul verii, când lui Narcis i s-a făcut sete, ea l-a ademenit la un izvor, iar, când s-a aplecat spre apă, s-a uitat la propria sa imagine. Fără să-și dea seama că era propria lui reflecție, Narcis s-a îndrăgostit profund de el însuși, crezând că este altcineva. Nu a reușit să se mai desprindă de propria reflecție, dar și-a dat seama curând că dragostea lui nu putea fi răsplătită atunci când a încercat să sărute sau să atingă reflecția. Narcis nu reușea să înțeleagă de ce nu putea obține ceea ce își dorea cu atâta disperare. Când și-a dat seama că era reflectarea lui, era prea târziu și se îndrăgostise deja de el însuși. Pentru că aflase că nu va putea niciodată să obțină ceea ce își dorea cu disperare, simțea că trupul său se topea de pasiunea pe care o simțea arzând în interiorul său. Când Echo s-a întors la locul în care Narcis își văzuse propriul chip, ea a găsit în locul lui o floare, care va deveni cunoscută sub numele de floarea lui Narcis sau narcisa.
Narcis, după alte povești despre el
Partenius spune o mare parte din aceeași poveste, însă, în loc să se stingă încet din cauza dorinței sale, Narcis și-a pierdut dorința de a trăi și s-a sinucis. Versiunea lui Canon a poveștii a fost scrisă aproximativ în același timp cu cea a lui Ovidiu, dar și acestea diferă ușor. În primul rând, mai degrabă decât o nimfă pe nume Echo, un tânăr pe nume Ameinias se îndrăgostește de Narcis, după ce acesta din urmă refuzase deja mulți pretendenți bărbați. Ca și pe cei dinaintea lui, Narcis îl respinge pe Ameinias și îi dă o sabie. Ca urmare a acestei respingeri, Ameinias se sinucide în pragul ușii lui Narcis. Însă, Ameinias se rugase zeilor să-i dea egoistului Narcis o lecție pentru toată durerea pe care o provocase. Narcis a mers apoi la un izvor și a decis să bea. S-a aplecat și a văzut propria sa reflecție de care s-a îndrăgostit. Când și-a dat seama că această dragoste este zadarnică, s-a sinucis pentru că nu a putut obține ceea ce își dorea cel mai mult. În lucrarea sa, Pausanias a rezumat povestea lui Ovidiu, dar n-a fost de acord că un bărbat putea fi atât de prost încât să nu-și dea seama că se holba la propria lui imagin. Așadar, Pausanias a schimbat puțin povestea, pentru a o face mai credibilă. Narcis plângea de fapt moartea iubitei sale surori gemene și se uita la propria sa reflecție pentru a-și aminti trăsăturile ei. În această povestire, izvorul în fața căruia Narcis se stinge este situat pe un vârf de munte și alimenta râul Lamus, într-un loc numit Donacon.
Moștenirea lui Narcis
Mitul lui Narcis fost un subiect foarte popular în arta romană și apare în 50 de picturi din Pompei. Numele său a fost dat, în psihiatria și psihanaliza freudiene, stării mentale care dă cuiva „un simț exagerat al propriei importanțe, o nevoie profundă de atenție și admirație excesivă, relații tulburi și o lipsă de empatie pentru ceilalți”. Mitul a avut o influență uriașă și asupra lui Dante și Shakespeare. După ce și-a pierdut influența după Renaștere, a revenit și a inspirat mai mulți creatori. Mitul apare într-un număr de opere de artă din secolul XX și oferă un avertisment împotriva obsesiei de sine, care a fost deosebit de influentă în epoca individualismului. În toate variantele poveștii sale, Narcis moare complet singur. Mesajul este că nu e bine să fii îndrăgostit de sine, pentru că povestea ta se va termina doar în singurătate.
