Monden > Diverse > Literatură > Vasile Igna, Locuri pustii – ei erau locuitorii solitari ai poemelor
Literatură

Vasile Igna, Locuri pustii – ei erau locuitorii solitari ai poemelor

Vasile Igna, Locuri pustii

Vasile Igna s-a născut la 4 martie 1944, în Ardusat, Maramureș. Este absolvent al Facultății de Filologie din Cluj (1966). După un stagiu de trei ani ca profesor de limba română într-un sat din Câmpia Transilvaniei, a lucrat timp de 25 de ani la Editura Dacia din Cluj, al cărei director a fost între ianuarie 1990 și octombrie 1994. A lucrat ca diplomat însărcinat cu afaceri culturale la Ambasada României și Institutul Cultural Român din Paris (1994-2000), Ministerul Afacerilor Externe din București (2000-2002) și Ambasada României din Berna (2002-2007).

A debutat în 1969, cu volumul Arme albe, iar cea mai recentă carte de poezie pe care a publicat-o este Animale domestice (2011). A publicat poezie, eseuri, cronici literare și plastice, traduceri în principalele reviste literare și culturale românești. Poeziile sale au apărut în volume, antologii și reviste culturale din Franța, Germania, Anglia, Italia, Austria, Grecia, Belgia, Ungaria, Polonia, Iugoslavia, Statele Unite, Canada, Coreea de Sud, India. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al PEN Club și laureatal mai multor premii literare.

Locurile pustii (CR, 2013) ale lui Vasile Igna, nu sunt chiar atât de pustii, devin populate de un imaginar poetic încărcat de angoase, frici, senzația de moarte, zgomotul unei iubite lipsă pe fundal, imaginea ei ancorată în memorie, singurătatea, impresia de non-existență, prietenii care devin cu totul altceva, și toate detaliile conforme unui exilat social. Intruziuni inefabile într-un corp de piatră, în căutarea unei inimi pierdute. Viața devine notații de jurnal infailibile. Adevărul este tipărit aici și acum cu resemnare și perseverență în dramă. Tragedia i se trage poeziei lui Igna de la marile virtuți, de la așteptare și loialitate, spiritul fin de observație și promisiuni încălcate. Întotdeauna se promite umplerea spațiilor libere, întotdeauna omul sfârșește pustiu și prosternat în bucla căderilor în sine.

Trebuie să vă spun că am dat peste o carte-bijuterie de pus pe cea mai scumpă mobilă sculptată, de adus către aproapele nostru. Volumul se împarte în trei segmente: LOCURI PUSTII; EGLOGE; MUZICI ȘI DANȚURI. Emitentul are în vedere spectacolul pregătit și de aceea ni-l oferă tranșat. Îmi face plăcere să citesc și chiar să recitesc noua poezie pe care am descoperit-o, pentru că ea conține toate acele ingrediente necesare poeziei pe care vrei să o memorezi și vrei să o iei după tine chiar și în fundul iadului, face parte de azi din grupul statuar de poeți pe care îi port cu mine prin mintea mea și prin filtrele mele de receptare.

Cu totul autentic. Dan Cristea, Irina Petraș și Gh. Grigurcu sunt semnatarii copertei patru, unul dintre cei trei ne informează că Vasile Igna eface parte din generația de șaptezeciști, ba chiar este „un reprezentant de seamă”. Ca să nu rămânem foarte mult în partea aceasta de ce zic unii și alții despre poetul pe care îl discutăm, am să zic că mi se pare interesant că îmi place atmosfera de nostalgie a dimineților reverberante, care se conturează aici în coloratura textuală și în celebrele începuturi novalisiene, unde trezirea din somn înseamnă intrarea în viață:„Dăruiește-mi surâsul tău cum mi-ai dărui/ o casă cu pereții de sticlă.(…)Dăruiește-mi surâsul tău cum mi-ai dărui/ o casă cu pereții de sticlă/ o cruce pe care să mă răstignesc/ în vecii vecilor, amin.”(Dimineață devreme, p.33), note romantice calibrează dialogul său cu ființa universală, mama tuturor mamelor, iubita cea aleasă.

Punctul forte în economia textelor, calculez că sunt textele existențialiste, unde se încearcă autodescoperirea, autoidentificarea sensului propriu, sensului poetic, dar și a sensului lumesc: „Puteam fi iubit sau urât de propriu-mi trup/ asta nu mai avea nicio importanță”(Egloga a VI-a, p.65) și acel tu ca laitmotiv, obsedant și repetitiv ca un refren al celui lipsit e speranță, e refrenului unui Iov înamorat, nu de Dumnezeu și de femeia care îi e egalul lui Dumnezeu în contextul liric și conceptual propriu-zis: „Dar tu mă cunoșteai după surâs/ după mirosul acru al apei din baltă/ o portă strâmtă/ de puțină vreme vopsită/ pe unde ieșeau diavolii și intrau/ zilele anotimpurilor viitoare./ Și uneori degetele tale/ răsfirând părul crescut peste noapte.”(Priveliștea dinainte, p.53)

Ancorat în prezent, Igna nu mai scrie ca un șaptezecist, cuprinde în vocabularul său tot ceea ce membrii generației lui nu cuprindeau, scrie cum ei nu au scris, cu dezinvoltură, dar și cu o dozare specială a amănuntelor biografice, atent la „secrete”, nu se întinde până la nonșalanță, își malaxează doar evenimentele care pot fi speculate, dragostea este în orice regim nespeculabilă, de pronunțat și de elogiat, dar are un poem profetic și mi se pare că se potrivește momentului actual și zice așa: „Ei s-au născut cu mască/ ani mulți i-am slujit, le-am dus mâncare pe câmp/ am bătut în ușa lor din lemn înflorit/ și mi s-a părut că aud de dincolo/ un scâncet ca de copil, un fel de bocet/ întrerupt de țipete scurte/ ca și cum cineva năștea și murea în același timp.(…) Au trecut ani buni de atunci și/ tot n-am înțeles. Și nici nu aveam cum:/ acesta era păcatul meu, nu puteam decât/ în vis asemui pe cel viu cu cel mort,/ treaz nu le puteam dezlipi pleoapele/ nici desprinde masca de pe un chip/ ce nu mai era al lor.”(Ei s-au născut, p.13). În această ordine de idei, pare și o lectură pentru cei ce s-au neliniștit în pandemia aceasta, pare că și Igna trăia pandemia lui în 2013, o pandemie a sufletului.

Locuri pustii, aici!