Vasile Motrescu. Povestea ultimului partizan al Bucovinei, trădat de propria țară. De la luptător anticomunist, la poet

„De mult ce-am iubit libertatea cu drag,
De spaima-nchisorii, de-al Rusiei jug,
Lăsat-am pustiu al căminului prag
Și sapa ruginii și coasă și plug”

Haiducii sunt de departe eroi de neam, oameni care au luptat mai presus de toate, care au spus adio libertății lor, ca să lupte pentru libertatea celor din jur, însă pe mulți i-am răsplătit uitându-i, lăsându-le numele în trecut, pe plăci prăfuite de morminte și în cărți ce nu au fost deschise poate generații la rând. În Bucovina, în frumosul Vicov de Sus, venea pe lume pe 11 octombrie 1920 Vasile Motrescu, nimeni altul decât ultimul partizan al plaiului cu flori din nordul țării. A luptat întreaga viață pentru libertatea neamului românesc, iar în liniștea nopții, își așternea sufletul pe foaie, prin versuri de poezie, așa cum doar un scriitor o poate face în zile de zbucium și restriște.

Trădat de țara pentru care știa că își va da viața într-o zi

Vasile a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial ca un brav erou. A făcut parte din mai multe grupări anticomuniste, cele mai multe dintre acțiunile sale fiind în Bucovina. A murit însă la Botoșani, pe 29 iulie 1958 la orele 21:30, fiind executat după ce a fost capturat prin trădare, de cei la care nu s-ar fi așteptat vreodată.

A iubit munca de mic, deoarece făcea parte dintr-o familie de țărani săraci și demni. Era fiu al lui Pentilei și Sofiei Motrescu, alături de încă 3 frați: Ion, Constantin și Gheorghe. Nu a studiat mult, reușit să termine doar primele șase clase primare, deoarece a fost nevoit să lase totul și să lucreze în agricultură. A muncit până în anul 1942, când este recrutat în armată și pleacă pe frontul de est, iar viața lui se schimbă radical.

Ca un brav ostaș, el face față războiului, iar apoi revine în sătucul natal. Își întemeiază o familie și va avea doi copii: George și Sofia. Pentru că știe ce înseamnă clasa politică, el alege să trăiască normal, fără să se înscrie în vreo astfel de organizație.

Mulți spun că nu avea multe clase, însă iată că școala vieții l-a făcut să aibă o cultură generală și o educație aparte. Semăna cu părinții săi: iubitor, sufletist, pasionat de cultură și mai ales iubitor de țară. Pasiune sa era istoria românilor, mai ales cea a Moldovei. Toate acestea l-au făcut să simtă că are pentru ce să lupte.

Perioada haiduciei. Prima condamnare

În anul 1944, moment istoric în care s-a realizat ocuparea Bucovinei de Nord de către armata roșie, haiducul nostru se alătură grupării de partizani anticomuniști condusă de Vladimir Macoveiciuc. Puțin mai târziu, în 1949 el este informat că Securitatea este pe urmele sale pentru acțiunile anticomuniste întreprinse în urmă cu 5 ani mai devreme. Se retrage rapid în pădurile Bucovinei, de teama că va fi prins și nu va mai putea să lupte pentru drepturile românașilor săi.

Apoi, el revine și face parte din gruparea condusă de Constantin Cenușă, cel alături de care a fost condamnat la un total de 31 de ani de închisoare de către Tribunalul Militar Iași datorită „activității desfășurate în spatele trupelor sovietice în primăvara anului 1944”. Așa va trebui să trăiască în umbra temniței, până la eliberare.

O nouă etapă grea: a doua condamnare

Familia sa îl iubea atât de mult încât tot ce își dorea era ca el să rămână în viață. Din acest motiv, a fost rugat să se predea. Atunci, Securitatea a decis să îl folosească drept infiltrat în renumitul grup Carpatin-Făgărășan, condus de către Ion Gavrilă Ogoranu, în 1951. Era pus să obțină cât mai multe informații și să ajute la capturarea membrilor grupului.
Legat de această filă din istoria haiducului, în anul 1968, la aniversarea a două decenii de la înființarea Securității, a fost trimis Consiliului Securității Statului un raport semnat de locotenent colonelul Gheorghe Alexandru despre acțiunea de prindere a celor doi luptători pentru dreptate, Vasile Motrescu și Gavril Vatamaniuc, realizată de maiorul Munteanu Constantin:

„Motrescu Vasile originar din comuna Vicovu de Jos, după ce a trădat misiunea încredințată în prinderea bandei Gavrilă din Făgăraș, care a avut ca urmare împușcarea unor informatori infiltrați în această bandă, a devenit fugar, polarizând în jurul lui alte trei elemente: Vatamaniuc Gavril și frații Chiraș (Ion și Gheorghe) originari din comuna Sucevița, care își desfășurau activitatea în zona muntoasă a comunelor: Sucevița, Voitinel și Vicovu de Jos. Aceștia terorizau muncitorii din pădure, în special membri de partid și efectuau periodic jafuri la stânele din zonă, creând o stare de spirit nefavorabilă”

Ion Gavrilă Ogoranu povestea la un moment dat că Vasile Motrescu l-a salvat pe el dar și pe membrii grupului, povestindu-le la timp despre capcana pregătită de Securitate, șoptindu-i lui Ghiță Hașu „Frățiorilor, sunteți vânduți și înconjurați”. După ce s-a aflat că el a scos la iveală capcana, le-a zâmbit ironic membrilor Securității și le-a răspuns: „Ați crezut că-mi voi vinde frățiorii mei? V-ați înșelat, tâlharilor”.

Cei din jurul său au știut cât de mult i-a ajutat. Prin 1991, Ion Gavrilă Ogoranu avea să recunoască din nou că legendarul Motrescu a fost cel mai mare ajutor al său.

 „Am fi căzut sigur în capcană, dacă în acea grupă de falși partizani nu s-ar fi aflat un bucovinean înalt, în haine naționale, Vasile Motrescu, care ne-a salvat viața.”

Întors la Securitate, știa că va primi o pedeapsă și mai mare. Încearcă să se apere și minte legat de grupul Carpatin-Făgărășan, iar în lipsa mai multor dovezi, Securitatea decide să îl folosească la capturarea lui Macoveiciuc Silvestru, însă acolo se deconspiră. Primește condamnarea de 23 de ani și șase luni. Apoi, pleacă iar în mult iubitul său codru verde, pe 23 mai 1952.

Finalul: A treia condamnare. „Către călăii Neamului Românesc”

În anul 1952, pe când trecuse aproximativ treizeci de zile de la salvarea grupului aflat sub conducerea lui Ion Gavrilă Ogoranu, haiducul bucovinean alege să se alăture lui Gavrilă Vatamaniuc (fugar din 1948) și fraților Chiraș Ioan și Gheorghe, cei care aveau să fie împușcați de trupele securității. Însă până să dea ochii cu moartea, noul grup reușește să răspândească o serie de manifeste, întărind ideea în rândul bucovinenilor că occidentul este cel care va răsturna regimul impus de sovietici, iar războiul bate la ușă.

În perioada anilor 1952-1958, Vasile Motrescu trimite autorităților mai multe scrisori, prin intermediul cărora vorbește deschis despre toate motivele pentru care s-a refugiat în munți, prezintă nemulțumirile din rândul țărănimii din Bucovina, în fața colectivizării forțate și cere ca oamenii să aibă mai multe drepturi. El solicită grațierea deținuților politici și eliberarea, în special, a lui Constantin Cenușă. Un caiet, de 38 de pagini, cu însemnările și poeziile sale, din anul 1953, este depus la Miliție. Poeziile sale inspirau iubirea de țară, de codru, de libertate și îndrumau oamenii la luptă.

„Frunză verde matostat
Oare cin’ m-a belstemat
De nu pot trăi în sat
Numa-n codru înarmat?

Să-mi câștig pâinea cu-amar,
Să stau prin păduri fugar?
Pentru Sfânta Libertate,
Prin păduri umblu, măi, frate,
Ca melcul cu casa-n spate!

De robia comunistă
Am lăsat copii, soție
M-am lipsit de libertate
Și m-am dus în haiducie. (…)” Vasile Motrescu.

În toamna anului 1954, pe când frunza îngălbenea sub ultimul soare dinainte de octombrie, grupul construiește un bordei în pădurea de la Bâtca Corbului. Locul a fost atacat de trupele securității pe 18 ianuarie 1955, ocazie cu care Vasile Motrescu împușcă mortal doi ostași, aceasta fiind singura cale prin care mai putea să scape. În bordei a fost găsit un petic de hârtie intitulat „Către călăii Neamului Românesc”, semnat partizan Vasile Motrescu.

După atacul Securității, părăsește grupul Vatamaniuc și acționează pe cont propriu, dorind să ceară tot mai multe drepturi pentru bucovinenii săi. Însă pe data de 30 ianuarie 1956 este condamnat a treia oară, de data aceasta la moarte prin împușcare pentru „crima de acte de teroare”. Este trădat de neamul pe care l-a iubit. Undeva la mijlocul lunii ianuarie 1958, haiducul cu inimă din Bucovina este trădat de către Toader Șfichi, în timp ce se afla la una din gazdele sale din anii 1955-1958: Gavril și Valeria Șfichi din Gălănești. Este închis la Penitenciarul Botoșani și apoi este executat pe 29 iulie 1958, la orele 21:30.

În urma sa a rămas o familie îndurerată și un teanc de poezii ce nu au cum să nu mângâie sufletul celui care le citește. Revenind la familie, cei mai dragi oameni ai haiducului Motrescu au avut foarte mult de suferit din partea organelor statului. Neamul Motreștilor a fost aruncat ani la rând în temnițe. Peste 60 de persoane arestate au primit peste 700 ani de închisoare, iar tot ce agonisise în viața lor, avea să fie revendicat de securitate.

Mama, frații, logodnica, toți au fost chinuiți crunt, trași la grindă cu funia să-l predea pe Vasile Motrescu. Sofia Motrescu, mama lui Vasile a fost arestată pe 24 mai 1958, fiind acuzată de „favorizarea crimei de acte de teroare”. Fratele său, Gheorghe s-a întors paralizat de picioare din pușcărie, iar copiii lui Vasile au avut voie să studieze doar în școala primară, fiind chinuiți, asupriți și judecați de societatea vremii. Însă nu s-au lăsat, deoarece prin venele lor curgea același sânge ca al haiducului care s-a folosit de orice armă ca să poată lupta împotriva celor nedrepți, însă a sfârșit trădat tot de un român.

Iar nouă ne-au rămas doar versurile haiducului bucovinean, dar și amintirea unei generații de luptători. Vasile Motrescu susținea: „Vă spun răspicat că iubesc mai mult Libertatea decât viața”, iar astăzi, de ne-ar putea vorbi din nou, ne-ar spune să facem la fel.

Iată câteva dintre poeziile sale

Pentru libertate

„De mult ce-am iubit libertatea cu drag,
De spaima-nchisorii, de-al Rusiei jug,
Lăsat-am pustiu al căminului prag
Și sapa ruginii și coasă și plug.

Lipsit m-am lăsat și plin de amar,
Când pruncii micuți i-am strâns lângă piept
În mână-am luat al soartei pahar
Și al vieții destin pe nedrept
Și sus către munte, pe-a codrului cale,
Acuma cinci ani plecat-am de-acasă.

În urmă-am lăsat suspinuri si jale,
Nevastă, copii si mamă duioasă
Ei fără să știe de-a lumii-împărțire

De grele necazuri ce vin,
Ei fără să știe de-a mea despărțire
De milă-au rămas și de chin.
În gheara mizerii, se-zbat copilașii,
Nevastă și frați, părinți chinuiți
Din dreptul vieții ne-a șters vrăjmașii
La moarte cu toții suntem osândiți.

Prin codrii-am trăit cu greu și în chinuri,
Cu foame, viață amară și gol.
Prin ploi și prin geruri umblând cu suspinuri
Pe creste făcut-am al țării ocol.
De casă-am avut copacii, tufișe
Și cetina verde sub mine pe geruri,
Iar hrana mi-au dat-o creștinii miloși,
Nădejdea, credința la Tatăl din ceruri.

Cu trupul sleit de puteri
Ajuns-am la mijloc de viață
Prin gând mi-au trecut străbune-amintiri
Și lacrimi sudoare pe față.
Prin undele morții trecut-am pe drum

Frumoasa și tânăra viață,
Mă uit la ea și nu e acum
Decât un fir subțire de ață.

Ce-mi poartă osânda și haina durerii
Și zilele-mi negre, le leagă de brazi
Privind mereu spre locul tăcerii
Cu gândul la soarta și ziua de azi.

Cu greu am trecut al vieții nou an
Cu moartea de mână, cu-amar, cu necazuri,
Pășit-am acum pe al șaselea an,
Prin grele furtuni și talazuri.

Căci nu știu, vedea-voi cu ochii-mplinită dorința
Și liber cu lumea în sat să trăiesc
De nu mi-o curma un dușman suferința
Și viața în chin așa să-mi sfârșesc.

Căci nu e viață mai scumpă la mine.
În care-am trăit lipsit de noroc.
Decât libertatea ce o port pe coline,
Pe a munților creste, iubită cu foc.
Legământ am făcut cu al țării pământ”.

Dezleagă-te, române!

„Dezleagă-te, române,
Din lanțul tiraniei,
Căci nu-s stăpâni păgânii
Pe codrii României

Aruncă de la gură
Lăcata și vorbește
Și urcă sus, pe munte,
La luptă deci pornește!

Să fiarbă al tău sânge
Și-n tine răzvrătire
Sfărâmă greul jug

Prin luptă și unire.
Adu-ți aminte, frate,
Că ești neam de eroi!
De-ai tăi străbuni s-a frânt
Al hoardelor puhoi

Ce-a vrut și altădată,
În vremile uitate,
Ogorul să ni-l calce
Și-a noastră libertate.

Nu vezi ce vreau străinii
Ce vor să ne robească?
Din munca și-al tău sânge
În lene să trăiască

Din munca ta cinstită,
Sudoarea ta și frânturi
Se-ndoapă lenevind
Armatele de trântori

Ce stau cu biciu-n mână,
Impun autoritate,
Colhoz și dezbinare
Și fără libertate
Plecat, să lingi țărâna,
Supus fără cuvânt
Și slugă să le fii
Străin pe-al tău pământ

Pe tine, rob al muncii,
În clase te-a-mpărțit
Mai lesne să le fie
De rupt, de jefuit.

Dezleagă-te, române
Și uită-ți suferința
Trăznește-n ei și sfarmă
Și curmă umilința

Și apără-ți avutul,
Credința și ogorul
Și lasă în pustie
Colhozul și tractorul.

De ce să-ți fure munca,
Sudoare frunții tale?
Sfărâmă colectivul,
Croiește-ți altă cale!
De ce suporți dușmanii,
Te pleci la nedreptate?
Ridică-ți fruntea sus
Și vină de te bate

Cu cei ce-ți iau pământul
Și vitele din plug
Și ridică-ți fruntea sus
Și scutură-al tău jug!

Se cade, nu știi oare
Ca graniță să fie
Pe-al tău ogor?
Nu vezi că trupul României

Și-a ta mândră grădină
În două-i împărțită
De liftele păgâne
Stând tristă, veștejită?

Dezleagă-te, române
Dreptate ca să-ți faci
Și-arată vitejia
Străbunilor tăi daci!

Păgânii să o știe
Că sângele nu-i apă
Te luptă vitejește
De cotă de te scapă!

Zdrobește-orânduirea
Străinilor de-afară,
Dreptate, libertate
S-avem la noi în țară!”

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor