Vikingii, războinicii cunoscuți pentru raidurile lor pe mare

Din jurul anului 800 d.Hr. până în secolul al XI-lea, un număr mare de scandinavi și-au părăsit țările natale pentru a căuta avere în altă parte. Acești războinici maritimi– cunoscuți colectiv ca vikingi sau nordici – au început prin raiduri asupra siturilor de coastă, în special ale mănăstirilor neapărate, în Insulele Britanice. În următoarele trei secole, ei și-au lăsat amprenta ca pirați, raideri, comercianți și coloniști pe o mare parte din Marea Britanie și din continentul european, precum și in părți din Rusia zilelor noastre, Islanda, si Groenlanda și Newfoundland.

Cine erau Vikingii?

Contrar unor concepții populare ale vikingilor, ei nu erau o „rasă” legată de originea comună sau de patriotism. Majoritatea vikingilor ale căror activități sunt cele mai cunoscute, provin din zonele cunoscute acum ca Danemarca, Norvegia și Suedia, deși există mențiuni în înregistrările istorice ale vikingilor finlandezi, estoni și saami, de asemenea. Terenul lor comun și ceea ce i-a făcut diferiti de popoarele europene, a fost că au venit dintr-o țară străină. Ei nu erau „civilizati” în înțelegerea locală a cuvântului și – cel mai important – nu erau creștini.

Stiai? Numele Viking provine de la scandinavii înșiși, de la vechiul cuvânt nordic „vik” (golf sau pârâu), care a format rădăcina „vikingr” (pirat).

Motivele exacte pentru care vikingii se aventurau in afara patriei lor, sunt incerte. Unii au sugerat că a fost din cauza suprapopulării tarii lor, dar cei mai vechi vikingi au fost în căutare de bogății, nu de pamanturi. În secolul al VIII-lea d.Hr., Europa a devenit din ce în ce mai bogată, alimentând creșterea centrelor comerciale, cum ar fi Dorestad și Quentovic pe continent, Hamwic (acum Southampton)in Londra, Ipswich și York în Anglia. Blănurile scandinave au fost foarte apreciate pe noile piețe. Din comerțul lor cu europenii, scandinavii au învățat despre noua tehnologie de navigație, precum și despre bogăția crescândă și conflictele interioare dintre regatele europene. Predecesorii vikingi-pirati care au pradat nave comerciale în Marea Baltică, ar fi folosit aceste cunoștințe pentru a-si extinde activitățile în Marea Nordului și dincolo de ea.

Raiduri vikinge timpurii

În anul 793 d.Hr., un atac asupra mănăstirii Lindisfarne, in largul coastei Northumberland din nord-estul Angliei, a marcat începutul Epocii Vikinge. Vinovații erau probabil norvegienii care au navigat direct peste Marea Nordului. Nu au distrus complet mănăstirea, dar atacul a zguduit lumea religioasă europeana.

Sclavii si femeile vikingilor

Savanții s-au întrebat de mult timp de ce vikingii au apărut brusc ca o forță de raid formidabilă la sfârșitul secolului al VIII-lea, începând cu atacul asupra mănăstirii creștine din Lindisfarne. Răspunsul ar fi putut fi o nevoie de sclavi străini pentru a ajuta la construirea enormelor flote de nave și la producerea textilelor pentru pânzele lor. Raffield si colegii săi văd dorința de a lua sclavi ca pe un posibil factor motivant din spatele expansiunii vikingilor. „Flote de sute de nave navigau din Scandinavia în secolul al IX-lea”, spune el. „Ne întrebăm dacă aveau nevoie de o nouă forță de muncă pentru a produce materialele de care aveau nevoie.” Sclavii – care puteau fi tranzacționați și pe piețele internaționale – ar fi putut reprezenta un alt tip de resursă pentru vikingi.

Dovezile sugerează că vikingii au vizat deseori femeile și fetele în raidurile lor, sugerând existența sclaviei sexuale, precum și a căsătoriei. Există, de asemenea, indicații că vikingii practicau poligamia, ceea ce în societatea lor extrem de stratificată ar fi însemnat că bărbații necăsătoriți mai săraci ar fi putut avea acces limitat la femei și ar fi vizat sclavele drept concubine (sau chiar soții).

De asemenea, este posibil ca, pe lângă motivele sexuale, vikingii să fi vizat femeile ca sclave datorită valorii lor specifice ca sursă de muncă calificată. „Destul de des, într-un context de sclavie, femeile sunt luate pentru că în multe societăți sunt în mod tradițional oamenii care produc bunuri de mare valoare. Mulți oameni cred că dacă ai vrea captivi pentru muncă, ai lua bărbați, dar nu este neapărat cazul. De exemplu, industria textilă în Scandinavia este puternic asociată cu femeile. ”

Nu aveau respect pentru instituțiile religioase

Spre deosebire de alte grupuri, acești noi invadatori ciudați nu aveau respect pentru instituțiile religioase, cum ar fi mănăstirile, care erau adesea lăsate nepăzite și erau vulnerabile în apropierea țărmului. Doi ani mai târziu, raidurile vikingilor au lovit mănăstirile insulare neapărate Skye și Iona (în Hebride), precum și Rathlin (în largul coastei de nord-est a Irlandei). Primul raid înregistrat în Europa continentală a avut loc în 799, la mănăstirea insulară Sf. Philibert de pe Noirmoutier, în apropiere de estuarul râului Loire.

Timp de câteva decenii, vikingii s-au limitat la raiduri împotriva țintelor de coastă din Insulele Britanice (în special Irlanda) și Europa (centrul comercial din Dorestad, la 80 de kilometri de Marea Nordului, a devenit o țintă frecventă după 830). Ei au profitat apoi de conflictele interne din Europa pentru a-și extinde activitatea mai departe. După moartea lui Ludovic cel Pios, împărat al Frankiei (Franța și Germania zilelor noastre), în 840, fiul său, Lothar, a invitat de fapt sprijinul unei flote vikinge într-o luptă pentru putere cu frații. Înainte, si alți vikingi și-au dat seama că conducătorii franci erau dispuși să le plătească sume bogate pentru a-i ajuta, făcând din Frankia o țintă irezistibilă pentru continuarea activității vikingilor.

Cuceriri în Insulele Britanice

Până la mijlocul secolului al IX-lea, Irlanda, Scoția și Anglia, au devenit ținte majore pentru așezarea vikingilor, precum și pentru raiduri. Vikingii au câștigat controlul insulelor nordice ale Scoției (Shetland și Orkneys), Hebridelor și o mare parte din Scoția continentală. Ei au fondat primele orașe comerciale ale Irlandei: Dublin, Waterford, Wexford, Wicklow și Limerick, și și-au folosit baza de pe coasta irlandeză pentru a lansa atacuri în Irlanda și peste Marea Irlandei, în Anglia. Când regele Carol cel Chel a început să apere Frankia de Vest mai energic în 862, fortificând orașe, abații, râuri și zone de coastă, forțele vikinge au început să se concentreze mai mult asupra Angliei decât asupra Frankiei.

Alfred cel Mare de Wessex a devenit singurul rege care a învins decisiv o armată daneză

În valul de atacuri vikinge din Anglia, după 851, un singur regat– Wessex – a reușit să reziste cu succes. Armatele vikinge (majoritatea daneze) au cucerit Anglia de Est și Northumberland și au dezmembrat Mercia, în timp ce în 871, regele Alfred cel Mare de Wessex a devenit singurul rege care a învins decisiv o armată daneză în Anglia. Părăsind Wessex, danezii s-au stabilit la nord, într-o zonă cunoscută sub numele de „Danelaw”. Mulți dintre ei au devenit fermieri și comercianți și au stabilit York ca oraș mercantil de frunte. În prima jumătate a secolului al X-lea, armatele engleze conduse de descendenții lui Alfred de Wessex au început să recucerească zonele scandinave ale Angliei. Ultimul rege scandinav, Erik Bloodaxe, a fost expatriat și ucis în jurul anului 952, unind definitiv limba engleză într-un singur regat.

Așezări vikinge

Între timp, armatele vikingilor au rămas active pe continentul european de-a lungul secolului IX, jefuind brutal Nantes (pe coasta franceză) în 842 și atacând orașe: Paris, Limoges, Orleans, Tours și Nimes. În 844, vikingii au luat cu asalt Sevilla (controlată atunci de arabi); în 859, au jefuit Pisa, deși o flotă arabă i-a lovit pe drumul de nord. În 911, regele franc de vest a acordat Rouen și teritoriul înconjurător, printr-un tratat,unui șef viking numit Rollo, pentru a scapa de raiduri. Această regiune din nordul Franței este acum cunoscuta sub numele de Normandia, sau „țara nordicilor.”

În secolul al IX-lea, scandinavii (în principal norvegieni) au început să colonizeze Islanda, o insulă din Atlanticul de Nord unde nimeni nu se stabilise încă în număr mare. Până la sfârșitul secolului al X-lea, unii vikingi (inclusiv celebrul Erik cel Roșu) s-au mutat chiar mai spre vest, în Groenlanda. Conform istoriilor islandeze ulterioare, unii dintre primii coloniști vikingi din Groenlanda (se presupune că au fost conduși de eroul viking Leif Eriksson, fiul lui Erik cel Roșu) ar fi putut deveni primii europeni care au descoperit și explorat America de Nord. Numindu-și locul de debarcare Vinland (Wine-land), ei au construit o așezare temporară la L’Anse aux Meadows în Newfoundland-ul modern. Dincolo de asta, există puține dovezi ale prezenței vikingilor în Lumea Nouă pentru ca nu au format așezări permanente.

Dominația daneză

Domnia de la mijlocul secolului al X-lea a lui Harald Bluetooth, ca rege al unei Danemarce nou unificate, puternice și creștinate, a marcat începutul unei a doua epoci vikinge. Raidurile la scară largă, adesea organizate de liderii regali, au lovit coastele Europei și în special ale Angliei, unde linia regilor cobora din Alfred cel Mare. Fiul rebel al lui Harald, Sven Forkbeard, a condus raidurile vikingilor asupra Angliei începând din 991 și a cucerit întregul regat în 1013, trimițându-l pe regele Ethelred în exil. Sven a murit în anul următor, lăsându-l pe fiul său, Knut (sau Canute) să conducă un imperiu scandinav (care cuprinde Anglia, Danemarca și Norvegia) la Marea Nordului.

După moartea lui Knut, cei doi fii ai săi i-au succedat, dar ambii au murit până în 1042, iar Eduard Mărturisitorul, fiul fostului rege (non-danez), s-a întors din exil și a recâștigat tronul Angliei de la danezi. După moartea sa (fără moștenitori) în 1066, Harold Godwinesson, fiul celui mai puternic nobil al lui Eduard, a depus o cerere la tron. Armata lui Harold a reușit să învingă o invazie condusă de ultimul mare rege viking-Harald Hardrada al Norvegiei-la Stamford Bridge, lângă York, dar a căzut în fața forțelor lui William, Duce de Normandia (el însuși un descendent al coloniștilor scandinavi din nordul Franței) doar câteva săptămâni mai târziu. Încoronat rege al Angliei în ziua de Crăciun a anului 1066, William a reușit să păstreze coroana împotriva altor provocări daneze.

Sfârșitul Epocii Vikinge

Evenimentele din 1066 din Anglia au marcat efectiv sfârșitul Epocii Vikinge. În acel moment, toate regatele scandinave erau creștine, iar ceea ce a rămas din „cultura” vikingă era absorbit în cultura Europei creștine. Astăzi, semnele moștenirii vikingilor pot fi găsite mai ales în originile scandinave ale vocabularului și in nume de locuri în zonele în care s-au stabilit, inclusiv nordul Angliei, Scoția și Rusia. În Islanda, vikingii au lăsat un corp extins de literatură, saga islandeză, în care au sărbătorit cele mai mari victorii ale trecutului lor glorios.