Literatură

Vocea Domnicăi Drumea

Vocea Domnicăi Drumea

În anul 2014 Editura Charmides publică volumul de poeme al Domnicăi Drumea, vocea, o cântare a solitudinii, a abandonului și a obiectificării femeii. O voce care se remarcă printre poetele valului douămiist, dar despre care s-a vorbit prea puțin în ultimii ani.

În 2003 publică la Editura Vinea cartea Crize cu care obține Premiul de Debut al Asociației Scriitorilor din București, carte urmată de Not for sale, Editura Cartea Românească, 2009; este prezentă în 40238, Editura Image 2000 (volum colectiv), antologia colectivă Om jag interfårtala med någon nu (Dacă nu am cu cine vorbi acum), Editura Tranan, Stockholm, Suedia, 2011;

Cartea Domnicăi Drumea înfățișează un ideal greu de atins, o blândețe greu de imaginat și o profunzime extrem de departe de realitatea imediată a, să zicem clasic, eului liric. O cavalcadă a emoțiilor, toate deconstruite de la prima până la ultima marcând adevărate calamități interioare. Însăși vocea este un lift al stărilor interne care se exteriorizează în mimică producând o imagine de un impact magnetic: „propria-mi voce/ ca un pat de pământ // fața mea imună/ descompusă” (p.43). Poemele de aici sunt monumente ale evenimentelor resimțite ca eșecuri, ale amintirilor care intoxică: „ambiția mea e eșecul/ înaintez printre victoriile celorlalți” (p.15). Sentimentele pozitive sau emoțiile vindecătoare nu se află aici, este o lume de jos, iad al iubirii fără sens, sau victorie, un spațiu al disperării: „dincolo de geamul meu încep loviturile surde/ și râsul stins al cuiva/ care îmi spune că n-o să doară” (p.49)

Nu se știe încotro se mișcă, dar pare că oriunde s-ar duce vocea Domnicăi Drumea nu găsește un sens și pare că lucrurile încep să devină ruine în jur, orice prinde în mâini se streacoară precum nisipul printre degete. Este o atmosferă de negație, o desprindere de sine, un fel de a se disciplina în sensul de a deveni o non-persoană care nu mai percepe tandrețea și „lucrurile frumoase mă distrug”. Un exercițiu de introspecție scăpat de sub control, sentimentele se convertesc, sterile se degradează, pășește în propriul declin cu o conștiință care reperează realitatea ca pe un crater.

Și de fapt, ce? Caracteristici specifice poeziei douămiiste, cum ziceam mai sus. Depresia ca specialitate și exorcizarea tuturor afectelor și simțurilor, și poate și un pic din antecedentele voci ale poeziei nouăzeciste. Reprezentarea unui grafic al sinelui pare să fi fost direcția în care și-a dus construcția cărții, Domnica Drumea, versuri spațiate, aerisite, am avut senzația că citesc versuri scrise să fie cântate, o poetă care mi se pare că își cântă tabieturile, ne descrie viața unei femei singure cu obiecte la-ndemână și supuse, și definește dragostea printr-o construcție – pilon: „dragostea noastră este spălarea creierului” (p.57)

Cele mai multe poeme ale Domnicăi sunt nenumite și marcate cu trei steluțe, ei bine, unele dintre ele poartă titluri destul de fade, adică nu lasă prea mult din personalitatea sa să se întrezărească, nu e biografică, mizează pe niște linii deja încercate, pe generalități, sau dă iama în limbajul abstract. Formula de scriere de aici arată că este o autoare plasată într-un anume confort al unui univers literar personal, dar nerevărsat foarte puternic, adică, aici, ca să dau exemple, nu vom găsi nume de străzi, de orașe, de persoane, nu vom găsi descriese evenimente exacte, poate aceea este și ceea ce-i lipsește poeziei Domnicăi. Poezia sa se scrie ca un fel de studiu  și pare că nu vrea să schimbe ceva anume, ci doar să își facă auzite anumite gânduri.

În poemele sale folosește adesea comparații care să o ajute la construcția lirismului și vom reda fidel unul dintre cele mai estetizate poeme din carte: „viața mea e un câmp nesfârșit de zăpadă. / în fața ferestrei, îți spun că zăpada șterge totul,/ toate urmele./ am spart oglinda care mă arată întreagă,/ nu mă suport./ nu mă întreba de ce mâna stângă izbește obiecte,/ nu mă support./ viața mea e un camp nesfârșit de zăpadă./ să faci dragoste ca și cum ai fi închis într-o fecioară de fier./ să râzi până la epuizare./ înlocuiește un cap retezat cu altul/ și brațele tale mă cuprind violent și mă așază printre obiecte./ soarele ca o incizie pe cerul de iarnă./ să forțezi limitele controlului, să știi doza exactă,/  tot ce trebuie să faci e să nu adormi./ sunt un câmp nesfârșit de zăpadă murdară. șterg totul. toate urmele.” (Zăpadă, pp. 59-60)

Poate că vocea Domnicăi Drumea nu este despre acea feminitate suavă și inactivă, timidă și copilăroasă tocmai că nu o interesează mediile armonioase, sau poate că le reneagă, deconstruiește un tipar feminin și ne subliniază diversitatea expectanțelor feminine, acele nebănuite dorințe pe care adesea femeile nu au spațiul și locul de a le pronunța, poate că acesta este simbolul, vocea, o voce care se aude și declară: „am nevoie de un mediu ostil/ ca să mă dezvolt/ caut o voce/” (p.33).