Home > Cultură > Zaraza. Adevăr și poveste
Cultură Premium

Zaraza. Adevăr și poveste

Zaraza. Adevăr și poveste

Mi-a spus un om, în urmă cu mai mulți ani, ceva ce nu am să uit niciodată: ,,Nu lăsa un adevăr să strice o poveste frumoasă!”
Despre un adevăr și despre o poveste frumoasă voi scrie următoarele rânduri și sper, cred, că povestea nu își va pierde din strălucire.

Adevărul

În 1929, Benjamin Tagle Lara înnebunește Argentina și întreaga Americă de Sud cu un nou tangou: „Zaraza”. Piesa este premiată la Gran Concurso Urugayo de Tangos del Disco National. Un an mai târziu, Sofia Bozan aduce minunatul tango în Europa, cântându-l la Paris.

A fost apoi înregistrat cu acompaniament de pian și chitară de José Razzano în 1929, doar cu chitară de Ignacio Corsini în același an, în mai și de Alberto Rodolfo Biaggi în 1941.

Tangoul a avut ecouri în Polonia, chiar înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Wiera Gran și Albert Harris înregistrând și ei o variantă cu titlul „Gdy gitara gra piosenkę” („Când chitara cântă un cântec”).

În România interbelică tangoul a avut un succes răsunător, versurile lui Ion Pribeagu devenind suport al celei mai populare piese muzicale din acei ani. Iar interpretarea lui Cristian Vasile era magistrală, deși a avut un rival, putem spune, în Manole Stroici care a înregistrat și el o versiune, numită ,,Și pe tine or să te doară” la Casa de Discuri Homocord din Berlin.

„Zaraza” lui Vasile și Pribeagu a căpătat odată cu trecerea anilor valențe simbolice, un mit s-a creat și pare a rezista și în zilele noastre, o minunată legendă despre ale cărei personaje nu știm dacă au coborât din cântec sau ele au fost cele care au născut emoționantul tango.

Așadar, ce știm cu siguranță? Știm că „zaraza” este un cuvânt provine din limba spaniolă și ar însemna cu fel de imprimeu textil cu origini indiene. Melodia inițială, cea din America de Sud, tot „Zaraza”s-a numit. Nu ar fi fost oare aproape imposibil să existe o femeie cu acest nume în anii 30 în București și să îl inspire pe al nostru Cristian Vasile?

În România anilor 90, Mircea Cărtărescu, mare admirator al scriitorilor sud-americani Gabriel Garcia Marquez, Jorge Luis Borges, Julio Cortazar și Ernesto Sabato care au dat în romanele lor o aură de legendă cântărețului Carlos Gardel, propune în Cristian Vasile o copie literară a acestuia. Povestirea „Zaraza”, parte a volumului „De ce iubim femeile” are un mare succes, odată cu publicarea ei inițială în ,,România Literară”. Urmează, firesc, un film, ,,Supraviețuitorul” cu un scenariu scris de Sergiu Nicolaescu și chiar o piesă de teatru, „Vulpea Roșie”, semnată de Pușa Roth.

Zaraza

Povestea

Prologul ar fi în anul 1944. Se crede că Zaraza era o copilă a unui boier cu rădăcini elene și a țigăncii Didina. Era o frumusețe cu păr de abanos, cu buze roșii ca vinul și cu scântei în priviri. Curtezană celebră a Micului Paris, primea în budoarul ei doar marii boieri, celebrități mondene. Era recunoscută de departe, datorită rochiei ei verzi, cerceilor baroc ce nu îi lipseau niciodată. În același ani are loc întâlnirea dintre ea și Cristian Vasile, care cânta pe Lipscani, la „Vulpea Roșie”. În nuvela sa, Cărtărescu redă minunat povestea de amor dintre cei doi. Cum am scris deja, doar despre existența reală a lui Vasile avem garanții, mare diseur în anii interbelici, alături de Titi Botez, Zavaidoc și Jean Moscopol.

Vasile se îndrăgostește pe loc de frumoasa Zaraza și sentimentul este unul reciproc, chiar din seara primei întâlniri. Zaraza venise la „Vulpea Roșie” însoțită de un mare aristocrat.

Mircea Cărtărescu descrie seara de parcă ar fi fost la una dintre mesele celebrului restaurant:

Cei din public, îmbogăţiţii şi colaboraţioniştii oraşului, putred de corupţi, păreau să fi uitat până şi ei Sodoma josnică şi monotonă a vieţii lor. Unii tăceau, privind sticlos în faţa ochilor. Alţii duceau paharul alungit de şampanie la gură şi beau din el mult mai mult decât de obicei. Femeile, multe dintre ele trecute prin ciur şi darmon, plângeau ca şcolăriţele. Se surprinse şi Zaraza lăcrimând, şi nu-şi amintea s-o mai fi făcut vreodată”.

Din seara aceea, nimeni nu îi mai putea despărți. Așa au crezut ei și se vedeau murind, bătrâni, unul lângă altul. Au trăit o poveste pasională, cu jurăminte și scene de gelozie, pentru că trecutul și frumusețea ei atrăgeau privirile tuturor bărbaților.
Se îndrăgostește de ea și Zavaidoc și de aici intervine tragicul în legenda noastră. Zaraza îl ignoră și trezește în el o ură acerbă, izvorâtă dintr-o gelozie alimentată și de concurența artistică.

Zavaidoc tocmește un asasin, pe țiganul Borilă, care o ucide pe frumoasa curtezană atunci când aceasta merge pe malul Dâmboviței pentru a cumpăra tutun pentru iubitul ei. Cristian Vasile este devastat și, conform istoricului Dan Falcan, „după ce a fost incinerată, lăutarul ar fi furat din crematoriu urna cu cenuşa ei şi ar mâncat-o cu linguriţa”.

Înghite apoi terebentină pentru a se sinucide, nu reușește însă decât să își distrugă, pe viață, corzile vocale.
Rămâne astfel și fără Zaraza și fără cântec, cele două mari iubiri ale vieții sale.

Epilogul poveștii reale a lui Cristian Vasile

Născut în boema Brăilă în 1908, a absolvit liceul în orașul-port la Dunăre, apoi a căutat consacrarea la București. S-a înscris la Conservator, visând să ajungă solist de operă. Într-o scrisoare adresată unui prieten brăilean spunea:

Plec la Bucuresti din Brăila cu costumul de haine pe mine și sub braț cu pachețelul înfășurat în hârtie, o cămașă de schimb și cu altul, imens, de iluzii”.

În anii aceia în care Bucureștiul era un mic Paris, lumea bună a capitalei adora spectacolele selecte, de ținută, restaurante și grădini de vară deschizându-și ușile sau porțile în fiecare seară. La Zissu, La Răcaru, La Șosea erau locurile în care orchestre faimoase făceau o atmosferă senzațională.
Provincialul Cristian Vasile a uitat repede visele cu opera și a ales gloria rapidă oferită de iubirea asistențelor spilcuite din aceste locații. Dr. Nicu Constantinescu declara pentru Jurnalul Național:

Cristian și-a făcut debutul în muzica ușoară purtând în suflet, ca un talisman, amintirea lui Alferd Pagony, a cărui voce o ascultase pe plăci de patefon

I se propun zeci de angajamente, este ademenit de toți proprietarii de restaurante și terase, clienții acestora migrând mereu, mereu urmându-i vocea noii vedete.

În 1929 Ionel Fernic spunea într-un interviu acordat unui jurnalist: „Cristian Vasile este cel mai mare diseur al României. Vocea lui este dulce, clară, nesilită, lipsită de orice urmă de accent de stridență.

A iubit femeile cu pasiune, a fost căsătorit cu Francesca doar trei luni, realizând că ea iubea doar banii lui. A fugit cu toate fondurile primite de Cristian Vasile de la Casa de discuri Columbia si cu salariul artistului de la „Răcaru”.

A murit în 1985, la vârsta de 77 de ani și ultima dorință a lui a fost să nu i se scrie numele pe cruce, să fie uitat complet. Dar cum să fie uitat când „Nusha”, „Nunuțo”, „Iubesc femeia”, „Aprinde o țigare”, „Nu!”, „Pentru tine am făcut nebunii”, „Pe cer s-a stins o singură stea”, „Pe boltă când apare luna”, „Minte-mă” și mai ales „Zaraza” răsună și azi, la fel de vii precum erau în frumoșii ani ai Bucureștiului interbelic?

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor