În limba japoneză, Zen înseamnă „meditație” și este o ramură a budismului Mahayana care consideră că meditația este drumul spre iluminare. Zen înseamnă disciplinarea minții, calm și austeritate. Este asociat cu ceremonia japoneză a ceaiului și gradiniile Zen. În acest articol, vom oferi detalii despre Zen.
Origine
Tradiția spune că Zen a apărut în India, fiind o doctrină non-verbală comunicată în mod direct de către Buddha adepților săi. Mai târziu, doctrina a fost adusă în China de către călugărul Bodhidharma, ajungând și în alte părți ale Asiei: Japonia, China (Ch’an), Vietnam (Thien), Coreea (Seon). Tradiția Zen a dat naștere și altor ramuri, însă toate împărtășesc două elemente principale: un sistem metafizic care spune că realitatea este în esență goală (sunyata) și accentul pus pe meditație. Zenul a devenit foarte popular în lumea occidentală. Doctrina propune să te golești de sine pentru a trece dincolo de ține însuți. Toate lucrurile sunt interconectate iar „intelectualismul” propune exigențe prea mari pentru o minte liberă. Zenul este simplu și natural.
Din punct de vedere istoric, Zenul a început odată cu Siddhartha Gautama care a devenit Buddha. Într-o zi, lui Buddha i s-a cerut să-și rezume învățăturile într-un mod simplu și precis. Buddha a dat un răspuns ciudat: nu a spus nimic și a rămas tăcut. A ridicat o floare în mână și le-a zâmbit discipolilor. Unul dintre ei, Mahakashapa, a înțeles tăcerea maestrului ca pe o vorbire fără cuvinte (telepatică) a unor învățături înalte accesibile doar aleșilor. Predica este cunoscută ca „Predica florii”și a fost inspirația pentru Zen.
China
Se consideră că Bodhidharma este cel care a înființat școala de budism Ch’an, varianta chineză a Zenului. Bodhidharma a venit în China (460-527) pentru a preda o învățătură care nu se baza pe cuvinte. Ulterior, a fost transmisă prin patriarhii chinezi, cel mai cunoscut fiind Huineng, al șaselea dintre ei. Importanța lui este atestată în biografia sa care spune că virtutea și înțelepciunea îi erau atât de mari încât Hongren, al cincilea patriarh, l-a ales pe el, un „profan”, în locul unor călugări în vârstă pentru a fi liderul mișcării. Acest lucru a dus la o gelozie în rândul studenților lui Hongren, care au divizat mișcarea între adepții lui Huineng și adepții lui Shenxiu, elevul important al lui Hongren. Ruptura a ținut până la mijlocul secolului VIII. Călugării din descendența lui Huineng, al șaselea patriarh, se numeau Școala din Sud și se opuneau călugărilor care urmau învățătura lui Shenxiu, studentul celui de-al cincilea patriarh. În cele din urmă, Școala din Sud a devenit populară iar celelalte ramuri au dispărut.
Bodhidharma
Deși tradiția este atribuită unui călugăr indian, majoritatea cercetătorilor cred că Ch’an este o fuziune chineză dintre taoism și budism. Școala Ch’an (Zen) a devenit una dintre sectele principale din budismul chinez. Numeroasele școli care s-au dezvoltat pe parcurs au în comun practicarea meditației, disciplina și experiențapersonală. În timpul perioadelor Tang și Song, tradiția a devenit populară iar mulți călugări au dezvoltat noi metode și învățături. Pe lângă dezvoltarea doctrinei, în perioada Tang (690-705) Zenul a interacționat cu spațiul artistic, fiind o sursă de inspirație în arta, caligrafia și poezia din China. În timpul dinastiei Song (960-1279), școlile Guiyang, Fayan și Yunmen au fost asimilate de școala Linji. De asemenea, predarea Zenului a evoluat, aducând tehnici noi care conduc spre iluminare.
Ch’an era o forță religioasă în China. În perioada Song (960-1279) și-a pierdut din putere, odată cu aparția curentului neo-confucianist, o renaștere a învățăturilor lui Confucius (551-479 î.Hr.). Zenul a fost predat în multe mănăstiri din China, alături de budism. A urmat un declin de câteva secole iar apoi, la începutul secolului XX, Ch’an a fost adus la viață de către Hsu Yun, maestru budist chinez, unul dintre cei mai influenți profesori. În Japonia există trei mari școli de Zen: Soto, Rinzai și Obaku.
Doctrina și practica
Zenul își are rădăcinile în învățăturile lui Buddha Siddhārtha Gautama și în budismul Mahayana. Una dintre practicile importante ale Școlii Soto este „zazen”sau meditația așezată în timpul căreia Buddha a atins iluminarea sub arborele Bodhi. Zenul adoptă multe concepte Mahayana, mai ales ideea de „bodhisattva”(ființă iluminată). Deși pune accent pe transmiterea învățăturii în afara scrierilor sacre, Zenul s-a inspirat din sutrele Mahayana, mai ales din Sutra Inimii, Sutra Înțelepciunii, Sutra Lotusului. Zenul se practică zilnic iar profesorii japonezi subliniază că Zenul este un „mod de viață” și nu doar o stare de conștientizare. Călugărul și filozoful budist D. T. Suzuki (1870-1966) crede că o viață trăită în spiritul Zen se definește prin smerenie, efort, rugăciune, recunoștință și meditație. Maestrul Baizhang Huaihai (720-814) a spus vorbele care i-au călăuzit viața: „O zi fără muncă este o zi fără mâncare”, în sensul că trebuie să facem un efort pentru hrana din fiecare zi.
Iluminarea este scopul tuturor școlilor budiste dar Zenul propune un mod de viață diferit de cel al budiștilor din India. În China s-a dezvoltat un sistem de templu în care starețul și călugării au sarcini lumești. Acestea includ grădinărit, agricultură, tâmplărie, arhitectură, administrație și practicarea medicinei tradiționale. Zenul a rezistat acestor cerințe cotidiene, punând accent pe comunicarea directă în detrimentul studiului scripturilor. De aceea, în tradiția Zen, un rol foarte important îl are Maestrul care predă Dharma (sanscrită – scopul vieții) și intruiesc studenții în tehnici de meditație. Comunicarea se bazează pe: lipsa dependenței de cuvinte, conștientizarea și observarea propriei naturi, devenind Buddha.
