Home > Cultură > Istorie > Arta ca unic mod de exprimare liberă. Scutul de apărare al oprimaților
Cultură Istorie

Arta ca unic mod de exprimare liberă. Scutul de apărare al oprimaților

Arta ca unic mod de exprimare liberă. Scutul de apărare al oprimaților

Articolul de mai jos prezintă o mică parte a fenomenului de „rezistență prin cultură”. Am încercat să fac referire la câteva cazuri concrete. Am scris pe scurt despre influența nazismului și a comunismului în sfera artelor. În același timp am încercat să prezintă o „recuperare a artei”. Din punctul meu de vedere libertatea este sufletul artei.

În România s-a vorbit și scris foarte mult despre „rezistența prin cultură”. Fiind vorba despre o altă perspectivă asupra utilității artei în lume. De asemenea, reprezintă un punct facil în observarea capacității omului de a face față situațiilor dezumanizate. Rezistența prin cultură a fost un fenomen răspândit la scară largă de-a lungul veacurilor. Transcendența ființei umane „s-a concretizat” mereu prin motivația de a înfrunta cele mai mari greutăți. Au existat numeroși prizonieri politici și deportați care au supraviețuit marilor încercări, având parte de cele mai rele tratamente. Martirii și-au dat viața în numele unui ideal, ca dovadă principialității lor. 

Oamenii, persecutați în închisorile comuniste sau în lagărele de concentrare, au reușit să facă față situațiilor degradante prin intermediul culturii și al credinței. De pildă, prizonierii cu înclinații artistice (și nu numai) își transmiteau prin cod Morse poezii sau rugăciuni. Mulți își repetau în gând operele importante pentru a crea un alt context mental. Toate acestea reușind să-i transporte spiritual în contexte înălțătoare.

Existau prizonieri care memoraseră anumite pasaje din biblie și le povesteau celorlalți. Lipsa de umanitate a supraveghetorilor era compensată de respectul purtat de prizonieri unul celuilalt. Nicolae Steinhardt (1912-1989) povestea în Jurnalul fericirii că opreau apă pentru cei care, datorită orientării lor religioase, nu se puteau spăla sâmbăta (singura zi în care aveau acces).

Recuperarea artei în comunism

În contemporaneitate se poate remarca destul de ușor că există o întrepătrundere a temelor sociale cu arta. Lucru ce este benefic, lumea literară (poezia mai ales) începe să fie deschisă către feminism și egalitatea de șanse. Utilitatea artei este un subiect dezbătut în filosofie de secole. O temă asupra căreia aș putea să dezbat într-un alt articol. Acum mă interesează recuperarea artei. În articolul legat de relația conducătorilor cu arta (citește aici) am demonstrat că poate fi o unealtă. De data aceasta vorbim despre arta ca armă împotriva propagandei.

Regimurile totalitare urmăresc acapararea vieții sociale și private a oamenilor. Acest lucru este posibil prin pătrunderea conducerii în toate aspectele vieții umane. Propaganda s-a desfășurat pe toate căile posibile. Intelectualii și artiștii sunt cel mai greu de „convins”.  În cazul lor nevoia de libertate este esențială în procesul creației. Iar libertatea de expresie nu era deloc un promotor al comunismului sau nazismului. Arta a deservit omul, iar puterea a oferit „privilegiul torturii”.

Curajul unor artiști precum Marc Chagall, Orson Welles, Charlie Chaplin, Anastas Konstantinov sau  Kazimir Malevich, au făcut din artă arma perfectă împotriva derapajelor totalitare sinistre. Arta, ca unealtă sau ca scut împotriva propagandei, se plasează mereu politic. Artiști, poeți, creatori de tot felul, susțin că arta este politică mereu. Dar istoria îi face dreptate, au existat revolte estetice care i-au restabilit statutul.

Libertatea omului a fost obținută prin frumusețe. Datorită artei, planul regimurilor totalitare de a cuceri întreaga populație, a fost dejucat. Au existat oameni care prin ea au reușit să-și mențină sufletul liber. Fantezia din operele de artă a combătut limitarea realității impuse. Un „idealism” regăsit în cazul regimurilor totalitare ca fascismul comunismul sau nazismul. Libertatea de exprimare era ca un cancer pentru propagandă. Regimurile totalitare pot supraviețui numai în uniformitate și monotonie (cultivarea falsei egalități).

Revoluțiile culturale

De-a lungul istoriei putem observa că au existat numeroase revoluții în artă. Mișcări artistice au fost înlocuite de alte mișcări artistice. Epocile și-au schimbat valorile și au redimensionat libertatea. Artificialitatea propagandei nu avea cum să reziste pentru că nu există un singur numitor al frumuseții. Dinamismul revoluțiilor ne demonstrează că arta nu poate fi pur politică. Utilitatea ei transcende jocurile de putere.

O mișcare artistic-culturală face referire la o serie de schimbări care au loc în abordările disciplinelor. O astfel de revoluție artistică a avut loc în perioada Impresionismului. Curentul a luat naștere în sânul picturii, a reprezentat o revoluție stilistică prin care se propunea acuratețea utilizării culorilor și umbrelor.

Au existat multe controverse în jurul împărțirii epocilor culturale. Este dificil de marcat o linie clară între epoca clasicismului și cea a romantismului (și așa mai departe). Dificultatea împărțirii momentele epocii moderne este cu atât mai grea. În ziua de astăzi încercăm să înțelegem diferențele dintre postmodernism, post-postmodernism și postumanism.

Utilizarea termenului de „perioadă” este destul de vagă și amăgitoare. Prin el se face referire la o continuitate liniară. Iar, din punct de vedere temporal, „epocile”/„perioadele” culturale au coexistat. Istoricii au descoperit „dovezi” ale existenței noilor mișcări, întrepătrunse cu vechile moșteniri. În ciuda acestei dificultăți de segmentare, pot fi stabilite câteva coordonate. Complexitatea mișcărilor din sfera artelor și literelor este percepută de la premisa coexistenței lor.

Marc Chagall vina de a fi avangardist

Așa cum am spus și în articolul menționat mai sus, realismul sovietic nu putea îngloba avangarda. Mișcarea a fost eradicată de Stalin, a cărei nouă viziune avea în vedere o Uniune Sovietică optimistă. Realismul sovietic trebuia să prezinte sovietici prosperi și mulțumiți de conducere. Marc Chagall (n. 7 iulie 1887, Vitebsk, Belarus – d. 28 martie 1985, Saint-Paul-de-Vence, Franța) era unul dintre artiștii avangardiști. Cea mai mare parte a vieții sale a petrecut-o în Occident.

Portret cu șapte degete. Sursa: efferit.com

A fost crescut în orașul Vitebsk, unde erau multe alte familii de evrei. A avut o copilărie plină de neajunsuri. A urmat studiile școlii elementare evreiești (heder). Mai târziu a urmat clasele de la școala publică locală, unde predarea se făcea în limba rusă. Pasionat de desen încă din școală, după terminarea ei, studiază cu un pictor realist, Jehuda Pen. În anul 1907 pleacă la Sankt Petersburg. În marele oraș s-a dedicat timp de 3 ani studiului aprofundat al picturii, sub îndrumarea lui Léon Bakst.

„Am ales pictura, căci îmi era la fel de vitală ca aerul. Mi s-a părut o fereastră prin care pot să-mi găsesc scăparea într-o altă lume.” —Marc Chagall, citat preluat de pe Wikipedia

Din perioada de început a maturității artistice sunt câteva opere remarcabile. Lucrări ca Omul Mort (1908) sau Logodnica mea cu mănuși negre (1909) sunt apreciate și astăzi. Ajuns în Franța în 1910, se dedică și mai mult picturii. O perioadă de efervescență creatoare, în care pictează lucrări ca Stupul de albine sau Portret cu șapte degete.

Anatoli Zverev – fondatorul expresionismului rus

Anatoli Zverev (1931–1986) a avut o existență scurtă și plină de neplăceri. Nu a fost privit cu ochi buni din cauza activității sale artistice. A fost parte a mișcării nonconformiste și fondatorul expresionismului rus în anii 1960. Opera lui, comparată cu ce a lui Jackson Pollock, a fost foarte apreciată în Occident. Pe cât de iubită de pasionați, pe atât de criticată de guvernul sovietic.

Arta ca unic mod de exprimare liberă. Scutul de apărare al oprimaților

Anatoli Zverev a incomodat mai ales după ce portretul său a apărut în revista Life. De atunci, până la moartea sa în 1986, s-a retras. Hrușciov fusese iritat de alăturarea pictorului cu figura lui Lenin. În ciuda vieții sale austere, impusă de guvernul sovietic, prosperă ca pictor. Era foarte apreciat de cunoscuții lui, dar și de lumea artei internaționale.

Suprimarea artei în Germania nazistă

În Germania nazistă exista conceptul de „artă degenerată”. După patru ani de la venirea naziștilor la conducerea Germaniei, sunt organizate două expoziții de artă la München. În prima expoziție erau reprezentate opere aprobate de Hitler. Putea fi admirate nuduri cu părul blond, peisaje idilice și reprezentări ale soldaților. A doua expoziție cuprindea opere degenerate (reprezentări abstracte și moderne).

Până în 1933, arta germană a cunoscut o frenezie a creației. Între granițele sale s-au manifestat mișcări abstracte precum cubismul, postimpresionismul sau impresionismul. Berlinul preluase statutul de capitală a artei, care fusese al Parisului.  Se poate lăuda ca artiști precum Paul Klee sau Vasili Kandinski. În aceeași perioadă se deschide școala de artă și arhitectură Bauhaus. Galeria de Artă din Berlin inaugurează o nouă aripă dedicată exclusiv artei moderne.

Arta ca unic mod de exprimare liberă. Scutul de apărare al oprimaților

fragmente de la expoziția de Artă degenerată” Sursa: wikipedia

Toată perioada de înflorire a fost urmată de mișcarea nazistă. Guvernul voia să demonstreze că a înființat o nouă mișcare artistică. Au fost făcute multe expoziții cu denumiri ca „Rasa și națiune” sau „Sânge și sol”. Erau expuse creațiile unor artiști care primiseră aviz de la stat. Temele variau de la familii fericite până la fermieri germani idealizați, mereu harnici.

Iar toată această mișcare de propagandă a fost combătută de „arta degenerată”. În ciuda faptului că mulți artiști fie sau conformat, retras în afară, au încetat să creeze, arta liberă a existat la nivel underground. După 1945, la sfârșitul războiului, arta nazistă a fost înlăturată. Adevărata artă care a supraviețuit demonstrează că omul găsește mereu calea spre libertate.

Surse:

Recomandări autor