Mari conducători ai lumii fascinați de artă. Sensibilitatea sau ipocrizia conducătorilor?

M-am gândit de mai multe ori dacă dictatorii au fost oameni cu adevărat pasionați de artă, probabil este un subiect demn de lucrării cu întindere în zeci de tomuri. Am încercat să trasez câteva linii legate de acest aspect. În articolul de mai jos sunt prezentate câteva situații legate de relația dintre artă și unii dintre cei mai mari și cruzi conducători ai istoriei lumii.

Când mă gândesc la originea și natura artei mă duc cu gândul la mitul creației, la ideea conform căreia „arta înghite viață”, ceea ce este adevărat. Mai puțin se vorbește despre „viața care înghite arta”. Sintagmă prin care se spune că este o unealtă a omului (vezi căile propagandei) sau că multe opere de artă au fost distruse de regimurile totalitare.

Arta și conducătorii

Oricare ar fi fost relația dintre conducători și artă, rămân în istorie câteva nume, ale unora dintre cele mai de temut personalități, care par să fi avut o relație cu totul specială. Sunt conducători a căror fascinație pentru artă a născut zeci de teorii de istorie alternativă. Aici mă refer la Hitler și respingerea suferită doi ani la rând din partea Academiei de Arte Frumoase din Viena. Mă refer și la nebunia de care era suspectat Nero, argumentată mai ales de pasiunea lui (poate obsesia) față de arte, de teatru în mod special.

Dar, după ce am scris articolul despre Maria Iudina și moartea lui Stalin, meditând asupra ideii de dictator (sau orice alt conducător în ipostaza de patron al artelor), nu pot să nu mă întreb dacă au fost sau nu iubitori ai artei cu adevărat. Să fie vorba doar despre valoarea morală și valoarea estetică a operelor de artă? Sau poate că la mijloc se află alte două interese? Iar aici mă refer la valoarea materială și la nevoia acestora de a crea impresia că sunt veritabili oameni de cultură. Ceea ce este un aspect important pentru instituirea cultului personalității lor.

Cu toate acestea, nu putem să nu observăm că arta a fost un instrument cât se poate de facil în propagandă. Filme, poezii, reprezentații spectaculoase și multe alte forme artistice au fost închinate conducătorilor lumii și răspândirii doctrinelor politice și ideologice. Arta a fost calea de comunicare a idealurilor dictatoriale față de „omul ideal”.

Pe de altă parte, tot arta a fost și modalitatea de rezistență în fața totalitarismului. A reprezentat de cele mai multe ori singura armă folosită împotriva ideologiilor, posibilitatea celor asupriți de a se puteau apăra. Dar ce vreau să tratez în acest articol este relația dintre conducători și artă, să vedem dacă exista sau nu iubirea sinceră sau doar nevoia de a epata și de a manipula masele.

Nero și obsesia lui pentru teatru

Portretul Împăratului Nero, făcut de istoricii contemporani lui, este unul cât se poate de înfiorător și fascinant. Acesta a devenit un personaj antagonist, ale cărui decizii frizau nebunia. O imagine care ne stârnește curiozitatea și care ne face să ne întrebăm dacă lucrurile au stat așa. Nero a fost persiflat de istoricii care i-au creat o moștenire genetică și mediu familial ce explicau prin nebunie realitatea deciziilor sale absurde. Citind textele lor vom putea observa cu ușurință că sunt multe exagerări. Dar asta nu contrazice faptul că pasiunea lui pentru artă friza obsesia.

Marcantă mi se pare condamnarea la moarte a filosofului Seneca – pentru că ar fi fost complice în conspirația pisoniană. Lipsa de compasiune față de cel care îi fusese mentor și îi insuflase iubirea față de filosofie, artă și cultura greacă, este stranie și în ziua de azi. Nero a avut atitudine care poate determina medicii din zilele noastre să îl suspecteze de psihopatie.

Admirația (poate obsesia) a fost la rândului ei motiv de batjocură. Există multe anecdote cu privire la pasiunea împăratului față de teatru. Se spune că oamenii erau nevoiți să se prefacă morți (sau cel puțin că leșină) pentru a părăsi întregi amfiteatrul, în care însuși Nero performa până la epuizare. A fost blamat pentru că ar fi cheltuit foarte mulți bani pentru simplele lui mofturi artistice. Se speculează că ar fi incendiat Roma, doar pentru un capriciu arhitectural personal.

Manifestările și pasiunile artistice cuprindeau pantomima, baletul, poezia, cântatul la liră și teatrul. Edward Champion spune că povestitul acompaniat de cântatul la liră, a fost cea mai folosită formă de manifestare artistică a împăratului. Alături de recitat și teatru devenise sinonimă cu Nero. Istoricii literaturii declară, după milenii de la moartea lui, că poezia avea cu adevărat valoare literară. Ba chiar, și un istoric ceva mai apropiat de perioada vieții lui, Tacitus, a spus despre poeziile împăratului că sunt bune.

Calitatea operelor sale literare, nu face altceva decât să argumenteze faptul că era un autentic iubitor al artei. Înclinația Împăratului Nero spre artă a creat o relație strânsă cu grecii. Cu puțin timp înainte de moartea lui prematură, a făcut un tur al Greciei, în care a fost aclamat și celebrat. În mod inevitabil, comportamentul ăsta a sporit disprețul și animozitatea elitelor romane față de el. Așa cum am reușit să aflăm de la istoricul Casson, un asemenea comportament nu era dorit din partea unui cetățean roman. Prin urmare, era exclus ca un împărat să se comporte așa.

Fac referire la pasiunea lui Nero față de artă fără să fi luat în calcul posibila contribuție a nebuniei la verva lui. Însă, cred că iubirea lui pentru artă a fost cât se poate de reală. Fapt ușor de dovedit dacă ne gândim că era o îndeletnicire ce nu îl punea în valoare în ipostaza de conducător al Imperiului Roman. În istorie, însăși pasiunea lui Nero față de artă, a fost, secole la rând, un subiect în operele altor artiști.

Regele-Soare  și Clasicismul francez

Louis XIV (1638 -1715), mult mai cunoscut ca Regele-Soare (în franceză le Roi Soleil) sau Louis le Grand, este un alt împătimit al teatrului. În timpul domniei sale (care a durat 75 de ani) curtea regală devenise un adevărat centru cultural-artistic. Nobilii erau invitați la numeroase evenimente culturale, cel mai des fiind vorba despre reprezentații teatrale. Domnia lui a fost plină de contradicții, multe din alegerile sale au creat motive de dispută. Până la el nu existase un monarh francez care să fi fost interesat mai mult de artă, nu de politică sau de atribuțiile sale de diriguitor.

Franța îl poate aminti mai mult pentru contribuția adusă în domenii ca arhitectura, teatrul, pictura și alte domenii artistice. A lăsat în urmă câteva capodopere arhitecturale, complexul de clădiri Les Invalides, Place Vendôme și chiar faimosul și elegantul bulevard Champs-Elysées. Astăzi, pe același bulevard, se găsesc cele mai rafinate și scumpe magazine de bijuterii.

La capitolul arhitectură tot pe Champs-Elysées se află și prestigiosul Hotel Ritz. Regele-Soare a transformat o cabană de vânătoare, construită de Ludovic al XIII- lea, într-o bijuterie arhitecturală. Palatul Versailles rămâne dovada puterii sale nemărginite. Era un simbol baroc care nu făcea altceva decât să „vorbească” despre bogăția și influența monarhului. O operă de artă desăvârșită care, astăzi, atrage mulțimi de turiști, aflându-se pe listele de top ale atracțiilor Franței.

În copilărie, Ludovic, viitorul Rege-Soare, s-a bucurat de o educație firească. Cu toate acestea, nu a excelat la niciuna dintre materiile cuprinse în „programa regală”. În schimb, artele păreau să fie direcția în care putea să se dezvolte cel mai bine. Pe atunci, dansa timp de două ore legate zilnic. În anul 1653, la vârsta de 15 ani, făcea parte din Baletul Regal. Există istorici care spun că baletul l-a inspirat în multe din deciziile luate în timpul domniei sale.

Își dorea foarte mult să fie considerat un mare intelectual, protector al artei și artiștilor. Poate de aceea s-a înconjurat de artiști atât de buni. Se considera un patron al artelor, sub protecția lui s-au aflat nume precum: Molière (1622-1673), Jean Racine (1639-1699), Nicolas Boileau (1636-1711). ) și Jacques Bossuet (1627-1724). Era apropiat de pictori ca Antoine Coypel (1661-1722) și Charles Le Brun (1619-1690). Îi aprecia pe arhitecții Claude Perrault (1613-1688) și Louis Le Vau (1612-1670), pe sculptorul Antoine Coysevox (1640-1720) și pe muzicienii Lully și Michel-Richard Lalande (1657-1726).

Date fiind toate aceste aspecte legate de relația Regelui-Soare cu baletul, teatrul și artiștii în general, nu-i putem nega nici lui pasiunea artistică. Ce ne poate face să înclinăm balanța și spre direcția folosirii ca unealtă opresivă este Academia Franceză. Instituția era condusă de intelectuali veridici, însă erau puși în funcție cei care reușeau să îi câștige încrederea.

Academia Franceză (înființată de Richelieu în 1535) anunța să fie o instituție care să aprecieze și promoveze cei mai buni artiști, oameni de știință, scriitori și așa mai departe. De aici până la impunerea unei strictețe absurde, a fost o cale nu tocmai lungă. Câțiva ani mai târziu Ludovic aduce Academia Franceză sub patronajul lui, oferind suportul necesar înfloririi unor dramaturgi și scriitori precum Racine sau La Fontaine.

Aceeași Academie Franceză a contribuit la eșecul altor scriitori și mari artiști. Clasicismul francez se dezvoltă în perioada domniei sale, un curent ce oferea reguli stricte care să „asigure” calitatea operelor de artă. Curentul artistic și literar preia valorile și coordonatele Greciei antice și le iterează ca reguli. Teatrul trebuia să respecte unitatea de timp, spațiu și acțiune, dar și puritatea genurilor.

Corneille intră în conflict cu Academia Franceză (care era sub conducerea lui Richelieu atunci) din cauza Cidului. În tragi-comedia lui nu era respectată în primul rând puritatea genurilor și nici celelalte unități nu se încadrau în matricea clasicistă. După intrarea Academiei franceze sub patronajul regelui, imaginea lui Corneille este reabilitată. Regele-Soare este amintit de Voltaire drept unul dintre monarhii valoroși ai Franței. Datorită lui sunt înființate Academia pentru Pictură şi Sculptură (1663), Academia de arhitectură (1671) și Academia de Muzică (1672).

Napoleon Bonaparte – distrugerea operelor de artă, propaganda și invazia Egiptului

Napoleon Bonaparte (15 august 1769 – d. 5 mai 1821) s-a raportat la artă ca la o modalitate prin care putea ajunge la ceva anume și nu la un scop în sine. Valoarea estetică a operelor de artă  a fost vândută pe propagandă cât timp s-a aflat la cârma Franței. Tot în timpul directoratului său numeroase opere de artă au fost distruse și confiscate în mod ilegal.

De asemenea, o cantitate imensă de bijuterii și monezi au fost vândute pentru a servi la finanțarea armatei. Pornind de la aceste fapte este greu de spus că, în timpul campaniilor egiptene, piramidele și bogățiile mormintelor faraonilor, au însemnat mai mult decât o sursă de venit.

În data de 1 iulie 1798 Napoleon ajunge în Egipt cu 400 de nave și 54. 000 de soldați și marinari. Invadarea Egiptului diferă de cea a Italiei – de unde furase aproximativ 600 de picturi și sculpturi. Pe lângă numărul impresionant al armatei, au fost aduși 150 de ingineri și savanți. Erau însărcinați să descopere cultura și istoria egipteană. Spre surprinderea noastră invazia militară a fost un fiasco. Au avut succes în capturarea culturii și istoriei locale.

Egiptul a fost cartografiat, i s-au studiat fauna și flora, mineralele au fost colectate și clasificate. Nu în ultimul rând, au fost studiate meseriile și industriile locale. Descoperirile și cercetările lor au ajuns la restul lumii pentru că stabiliseră dinainte să le publice. În anul 1801, la întoarcerea în Franța, încep procesul de organizare, iar în 1809 sunt publicare primele volume ale Descrierii Egiptului (Description de l’Égypte).

Seria volumelor se încheie în 1828, cu un număr total de 23. Trei dintre ele sunt unele dintre cele mai mari cărți ale lumii, cu o lungime de 1, 09 m, având 837 de gravuri. Fascinația francezilor față de Egipt a fost atât de mare, încât niciodată nu a mai fost alcătuită o asemenea enciclopedie.

Nedreptățile făcute de Napoleon artei au fost propaganda dusă prin intermediul său și sacrificarea operelor de artă pentru diverse scopuri materiale. În anul 1795 Jean Lecomte du Noti pictează un tablou al cărui subiect este preluat dintr-un pamflet scris de Napoleon în 1793. Tabloul reprezenta dialogul dintre Napoleon și 4 negustori, cu scopul era de a promova importanța revoluției.

Bineînțeles că, prin carisma lui incredibilă, Napoleon reușește să îi convingă de reușita revoluției (subiectul în sine al tabloului). Reprezentarea celor 4 negustori stând de vorbă cu Napoleon reliefează puterea lui de convingere. În privirile celor 4 putem distinge teama și admirația pe care o nutreau față de conducător.

Multe astfel de tablouri au fost pictate pentru împăratul autoproclamat. Prin intermediul reprezentărilor picturale încerca să își creeze o imagine de mare conducător. Sub patronajul lui numeroase opere s-au pierdut pe drum în timpul confiscării. Multe asemenea au fost vândute pentru a se finanța campaniile militare franceze. Este greu de spus cât de mult aprecia arta sau dacă pur și simplu făcea parte tot din cultul personalității sale. În definitiv poate că era o simplă sursă de venit și nimic mai mult.

Hitler – nereușita în artă l-a transformat într-un conducător absurd?

Legat de Hitler (1889-1945) și de nazism avem foarte multe preconcepții. De pildă, mulți dintre noi (chiar intelectuali de seamă) cred că la baza ideologiei naziste s-a aflat nihilismul – înțeles în forma lui constructivă. Se spune că Nietzsche i-ar fi influențat gândirea lui Hitler, fapt susținut și de pasiunea comună pentru muzica lui Wagner.

Din start înțelegem că Hitler era un iubitor al artei, el însuși având în prima parte a vieții sale veleități de pictor. O pasiune ce ne face să ne întrebăm dacă istoria ar fi fost alta. Oare dacă era admis la Academia de Arte Frumoase din Viena, ambițiile lui imperiale, care au dus la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, nu ar fi existat?

Greu de răspuns unei asemenea întrebări, cum este riscant să privim evoluția lui Hitler doar din perspectiva unui eveniment din 1907. Dar, așa cum spune chiar el în Mein Kampf, nu era doar un moft, aplică la aceeași Academie în anul 1908 și este respins din nou. După a urmat o perioadă foarte grea, se muta din chirie în chirie. Iar toată experiența asta poate marca orice alt tânăr rămas fără mamă la vârsta de 18 ani.

„Hitler a fost produsul, și nu creatorul unei societăți deja infestate. În orice caz, ar fi eronat să-l considerăm un antisemit oarecare. Ura față de evrei era obsesivă și vindicativă și i-a influențat întreaga filosofie politică. Că el a fost în stare să o pună în practică, nu poate fi explicat decât prin circumstanțele specifice ale Germaniei postbelice: umilința suferită la Versailles și problemele grave de ordin socio-economic dintre anii 1918-1923 și 1929-1933”. Geoff Layton în lucrarea Germania: Al Treilea Reich, 1933-1945, citat preluat de pe Wikipedia.

Câțiva ani de zile reușește să se întrețină prin vinderea picturilor sale turiștilor. Potrivit cu aceeași carte, tot acum se dezvoltă și multe din frustrările lui, inclusiv antisemitismul. Mica escapadă și traiul boem este întrerupt de autoritățile vieneze care-l obligă să se înroleze în armată. Însă este considerat inapt pentru armată, puțin timp mai târziu se înrolează voluntar pentru a lua parte la Primul Război Mondial.

După decenii, ajuns la conducerea Germaniei, Hitler va confisca multe opere de artă. Ani mai târziu va închide circulația în întregul Paris pentru a se putea plimba în voie. Vizitează cele mai importante clădiri ale orașului și se plimbă pe bulevardul Champs-Elysées. Fascinat de cultura franceză confiscă multe din operele de artă ale statului francez.

Opera lui Hitler este greu de valorificat, cel puțin din punct de vedere estetic, majoritatea evaluatorilor (istorici, artiști și critici de artă) susțin că este vorba despre un amator ambițios mai mult. În anul 1936, criticul de artă american, John Gunter spunea despre picturile lui că sunt mai mult niște schițe arhitecturale, le lipsea spiritualitatea și, prin urmare, valoarea artistică.

Din nou este destul de complicat să dai un verdict în ce privește relația lui Hitler cu arta. Credea despre el că este un artist neînțeles. În același timp aprecia și cunoștea istoria artei, nu am putea spune că nu era conștient de valoarea estetică a operelor de artă confiscate. Pe de altă parte, multe opere au fost distruse, intrând la capitolul de opere degenerate la cererea lui. Îi putem imputa și faptul că s-a folosit de artă în propaganda nazistă. În cazul lui putem spune că, așa cum foarte frumos se exprimă Gabriela Alexandru în articolul menționat mai jos, pasiunea pentru artă demonstrează că Hitler înainte de toate a fost om.

Realismul socialist în perioada lui Lenin și Stalin

În mod ironic, arta rusă cunoaște cea mai înfloritoare epocă a sa în secolul al XX- lea. Pe vremea când socialismul sovietic se afla în punctul său prolific. Avangarda rusească se afirmă pe scena internațională sub conducerea lui Lenin. Numeroși artiști din diverse domenii redefinesc conceptul artei. În Rusia se dezvoltă curente precum futurismul, neo-primitivismul, constructivismul și multe altele.

Lenin, după Revoluția din 1917, declamă faptul că arta aparține oamenilor și ideile occidentale nu pot fi bune. Arta trebuia să fie a tuturor, să se adreseze maselor. Îndemnul lui Lenin este destul de non-restictiv și evaziv, însă, spre deosebire de el, Stalin are alte pretenții. Așa că, pornind de la ideea că el însuși este un veritabil intelectual și mare iubitor de literatură, impune alte direcții.

Stalin avea idei mult mai specifice și prescriptive, despre modul în care trebuia să deservească arta noul stat sovietic. Printr-o manipulare a teoriei constructiviste spune că arta trebuie să aibă un scop funcțional. Ceea ce în concepția lui se traducea prin faptul că, prin operele de artă, ar trebui să fie reprezentată o Rusie înfloritoare. O Rusie care se bucura de prosperitate datorită unui regim de conducere perfect.

Artiștii devin, datorită lui Stalin, niște „ingineri ai sufletului” și arta trebuia să aibă o formă care să fie înțeleasă la nivel național. Conținutul trebuia să fie socialist. Așadar doctrina realismului socialist, construit de Stalin, trebuia să fie complet diferit de restul mișcărilor de artă europene. În principiu trebuia dărâmat cam tot ce lăsase ca moștenire Lenin.

Stalin desconsidera avangarda pe care o vedea inaccesibilă datorită elitismului ce o caracteriza. Adepții avangardei au fost nevoiți să fugă din blocul sovietic pentru a scăpa cu viață (majoritatea sau retras în Germania nazistă). Mare parte din artiștii care nu au reușit au fost executați sau închiși pe viață în medii mizere.

Tot din dorința de a se delimita de viziunea leninistă asupra artei a distrus toate școlile de artă în care se predau teoriile avangardiste. Redutabilele colecții de artă publice și private de pictură impresionistă și postimpresionistă rusești au fost distruse la rândul lor. O mișcare de reformare a artei și a doctrinelor a fost declanșată și gestionată dur sub conducerea lui Stalin. Poate părea nedrept să spun doar în cazul lui Stalin că arta a deservit manipulării și propagandei în exclusivitate, dar lucrurile par să fi stat așa. De altfel, în întreg blocul sovietic (sau țările comuniste) cenzura a fost nemiloasă. Sub toate regimurile socialiste extremiste mulți intelectuali și artiști au plătit cu viața pentru nevoia lor de liberă exprimare.

Arta a putut juca de-a lungul timpului rolul de unealtă pentru diferite regimuri totalitare și poate tirani. Nu putem nega faptul că operele de artă au o valoare financiară crescută. Cum nu putem să negăm faptul că mulți conducători au apreciat operele de artă din ambele puncte de vedere, financiar și estetic.

Cenzura maniacală a persecutat unii dintre cei mai importanți artiști și intelectuali ai lumii, iar asta s-a întâmplat de cele mai multe ori sub regimurile totalitare. Mari conducători ai lumii rămași în istorie drept unii dintre cei mai aprigi oameni ai omenirii, par să fi avut afinități și înclinații artistice. Prin intermediul ei, artiștii (și iubitorii de artă), au putut să reziste opresiunii, ceea ce nu poate decât să dovedească faptul că arta este inerentă vieților noastre.

Surse:

1. Arta lui Adolf Hitler. Peisaje idilice pictate de Führer
2. Elefantul de bibliotecă
3. Împăratul Nero este probabil unul dintre cele mai cunoscute personalități ale lumii antice romane.
4. napoleon.lindahall.org
   site-du-jour.com
5. prof-pirola.medium.com
6. shorthistory.org
7. theartstory.org
8. Wikipedia

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate