Home > Cultură > Literatură > „Civilizații” de Olga Ștefan, alfabetul pierderii paradisului și a contorsionărilor sufletului „modern”
Cultură Literatură

„Civilizații” de Olga Ștefan, alfabetul pierderii paradisului și a contorsionărilor sufletului „modern”

Civilizații de Olga Ștefan, alfabetul pierderii paradisului și a contorsionărilor sufletului „modern”

Olga Ștefan este una dintre cele mai apreciate poete contemporane, a debutat cu volumul Toate ceasurile în 2006 pentru care a fost distinsă cu Marele Premiu „Tudor Arghezi”. După el au urmat Saturn, zeul (2016) și Charles Dickens (2017), nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei. Volumul Civilizații a fost publicat în 2020, Editura Paralela 45, la rândul său nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde”.

Civilizații de Olga Ștefan

Olga Ștefan este una dintre cele mai puternice voci în poezia contemporană românească, contribuția sa depășind postura de poetă, fiind o foarte bună promotoare a acesteia, fiind și redactor al platformei culturale independente Poetic Stand. De asemenea, este profesoară de limba și literatura română și are un doctorat în filologie. Nu în ultimul rând, de menționat că a primit premiul „Tânărul poet al anului 2020”.

Despre poezia Olgăi Ștefan se pot spune multe, dar cel mai demn de menționat pentru început este faptul că scrie deasupra tuturor tendințelor din poezie. Despre poezia ei nu se va putea spune că se înscrie într-o lirică biografistă, confesivă, strict feministă sau postumanistă, așa cum observa Andreea Apostu într-un interviu de-al său, luat poetei în 2021 pentru poeticstand.com.

Civilizații de Olga Ștefan, alfabetul pierderii paradisului și a contorsionărilor sufletului „modern”

Sursa foto: helpnetsecurity.com

Vocea indefinită, din „Saturn, zeul”, de zeitate minoră, dar care, printr-un mod știut numai de ea, se ridică deasupra celorlalte zeități, are ceva sacru și fragil, premonitoriu, tutelar și insinuant în egală măsură. Este o voce care nu își permite să fie personală, să povestească despre suferința proprie. Tinde mai mult să evoce și să invoce anumite temeri ancestrale, să vorbească în numele unui colectiv, numai de ea știut, asemeni unui sacerdot, o voce caracteristică poeziei Olgăi Ștefan, pe care o regăsesc și în Civilizații.

Poeta își permite, având căile și instrumentele necesare, să numească în numele unui colectiv, ethosul contemporan. Surprinde toate ungherele în care omul se teme să simtă. Deși mai intimă, mai în conexiune cu sine, vocea eului liric vorbind despre iubirile trăite și despre propriile visuri amânate sau neîmplinite, când și când, se plasează într-un alt stadiu al cunoașterii. Preia, de exemplu vocea unui înger, care poate vedea omenire distanțându-se de umanitate: „sunteți de fapt oameni simpli./ trăiți vieți lungi/ de-a lungul cărora se înalță, ca pe o vale bogată,/ case” (îngerul gabriel, p. 16).

Ca mai apoi se descrie derapajul acestei omenirii (acestei noi civilizații) care a uitat să privească în interiorul ei: „dintre pilaștrii care întăreau/ falși/ zgârie nori/ unde erau mai demult mahalale/ nu se întrevăd ruine./ sunteți de fapt oameni cumpătați,/ care și-au sporit de fapt averile și talanții,// fetei mai proaste/ i se deschid saloane de unghii și păr,/ cele mai bune, birouri notariale.” (îngerul gabriel, pp. 16 – 17).

Doar astfel pare să poată ajungă la propria sensibilitate, la propria sa condiție, deloc potrivită lumii în care trăiește. Ființa ei pare să insinueze într-o lume unde trăirea autentică și valoarea ajung să fie inadecvate. Așa că, eul liric, se retrage în propriul paradox existențial, al lumii unde norma devine doar „a avea”, inadecvarea existenței sale devine un pretext de filosofie și poezie:

„ne privim antitetic// cea obscură sunt eu. cea de niciunde./ cea ale cărei mâini sunt legate./ cea ale cărei căi sunt legate./ ca pe care o fascinează/ corpul înghițit de ape./ corpul salvat de pârâie și cascade/ stârvul animalului dinăuntru/ protejat într-un giulgiu de civilizatul/ cu cearcăne” (îngerul gabriel, p. 17).

În Civilizații se vorbește despre o lume descentralizată, dezarticulată, în care se nasc anomalii, prin ale cărei fisuri etice se naște o nouă estetică și tocmai pe aceasta din urmă poeta o redă în notă personală. Reușind extrage seva unei trăiri interioare apuse, în care pare să se salveze pe sine: „cum unii sunt carcase în care cresc specii noi/de insecte/și alții descoperă/că viața poate crește, cu disperare, și în/vitregie”.

„Civilizații” de Olga Ștefan, alfabetul

Dacă până pe la pagina 40 avem un fel de siaj al numirii propriei sale simțiri, lucrurile se schimbă în a doua parte a volumului. Citim despre o sensibilitate rănită, o sensibilitate care se reconectează cu un copil pierdut. Culmea acestei reconectări propriile sale trăiri marcante este atinsă în poezia la terasele din cartier pe care nu le cunosc mi se pare uneori că-l văd pe tata (p. 58). O sensibilitate rănită în care umanitatea, iubirea, definiția autenticității sunt recunoscute prin imagini de război pierdut, cuvintele circulă între orașe falimentate, ca niște pușcării.

Feminitatea este amintită în mijlocul unui front de iarnă plin de cadavre, senzualitatea se îngână cu fatalitatea. Se vorbește despre nostalgia unui fals context ideal, edenic. Urmat de constatarea pierderii propriei purități sau ingenuități într-o lume al cărei singure reguli de a supraviețui este tocmai învingerea bunătății și a încrederii în umanitatea celorlalți.

Olga Ștefan este una dintre poetele contemporane care ar trebui recomandate în școli, are o poezie profundă, actuală, proaspătă, scrisă în „alfabetul sensibilității actuale”. Aceasta a scris o teză de doctorat al cărei subiect este tema „simulacrelor” literare. În prezent lucrează la un nou volum de poezie, ce va apărea la Casa de Editură „Max Blecher”, al cărui titlul este Resursa.

Recomandări autor