Home > Cultură > Literatură > „Dezintegrare” de Florentin Popa – poezia lumii care încă mai poate să iubească
Cultură Literatură

„Dezintegrare” de Florentin Popa – poezia lumii care încă mai poate să iubească

„Dezintegrare” de Florentin Popa – poezia lumii care încă mai poate să iubească

Florentin Popa este un poet clujean care de-a lungul timpului a publicat și alte volume în afară de Dezintegrare (apărut la OMG Publishing House în 2021), volum ce i-a adus Premiul Tânărul poet al anului 2021 în cadrul Galei Tinerilor Scriitori. Celelalte volume publicate, Trips, heroes & love songs (Casa de Editură Max Blecher, 2013), Efrafra (Editura Charmides, 2017), par să anunțe acest poet format, cu mesaj puternic, din ultimul volum apărut și atât de mult lăudat.

Dezintegrare de Florentin Popa și poezia viitorului

Florentin Popa tinde să ne prezinte o altă lume, un alt tip de sensibilitate, este aproape de noi, dar pare să fie cu mult deasupra noastră. În ultimul său volum de poezie, Dezintegrare, adună în versurile sale o lume ce pare să ne aștepte în viitor. O realitate aflată undeva în potență, căutându-și energia cinetică. Deși, uneori, îți lasă impresia că deja și-a atins apogeul, iar acum suntem martorii apusului acestei epoci sensibilo-tehnologică.

În Dezintegrare este cuprinsă o poezie vie, nouă, redată într-o formă veche și viceversa. Poetul fiind apreciat de iubitorii de poezie, poeți și critici, precum Andrei Dósa, pentru sonetele sale atât de bine scrise, atât de actuale. Criticul literar Mihai Iovănel spune că volum cuprinde „unele dintre cele mai bune sonete de la revoluție încoace”.

Poezia lui Florentin Popa se caracterizează printr-o multitudine de teme și de motive, toate fiind redate printr-un limbaj compozit. Citind acest ultim volum de-al său ai senzația că nu mai sunt multe de spus în poezie. Pare să fi cuprins tot ce se putea cuprinde prin cuvinte sau prin liric. Vocea pe care o auzi pare să fie a lui Allen Ginsberg, pe când recita din Howl : „dacă glasul meu -sau al tău- ar fi contat vreodată/ cu adevărat, nu ar fi fost nevoie să le înălțăm. am răgușit./ tot ce am scris sunt fire de sânge pe botul unui câine/ murind încetișor pe fundul unei fântâni unde se/ scutură teii, înecat în propria însingurare și turbare” (Hennessey& Sailor Moon în Dezintegrare, OMG Publishing House, 2021) .

Păstrează aceeași putere de invocare și evocare, aceeași paletă diversă de probleme existențiale. Poezia lui vorbește despre o umanitate care pare să își recapete cumva din puteri. Ascultăm un profet urban care vede nostalgie în apusul care se lasă peste peisajul ăsta industrial, murdar și aglomerat: „///nimeni nu e cu adevărat greșit/ și ajungi să simți/ căldura lucrurilor pe care nu le poți ajunge/ chiar și acum în putregaiul cu reverb al verii deslușesc/ ce reci ar trebui să fie toți stâlpii de curent/ care vibrează dincolo de orizont/ sinusoidele stârnite de o frunză de mesteacăn/ căzută într-un iaz ce stă să sece”. Dezintegrare OMG Publishing House în 2021.

Ne poartă printr-un oraș pe care numai el îl poate vedea frumos și urât totodată, fericirea pare să se ascundă tocmai în aceste trăiri interioare pe care încearcă să le inducă prin complexitatea liricii sale și cititorilor sau ascultătorilor săi. Eul liric își permite să fie sensibil acolo unde noi credem că nu se cuvine: „sunt șaormarul tatuat cu pix/ care-avea scris «kebab» în hiragana/ și-apoi cu roșu «lore» lângă «dana»” sau „oh, voi ruine post industriale […] visez și mă nărui cu voi”(Dezintegrare, OMG Publishing House, 2021).

Sensibilitatea este bine integrată în aceste elogii ale lumii noastre postindustriale, super tehnologizate în care trăim și care anunță că înghite treptat tot ce amintește de un rural feeric. Pentru că toate locurile în care ajunge eul liric, ceva îl face să simtă, locuiește în acel oraș care se dezintegrează în care a învățat să iubească și să simtă acolo unde totul, pentru un ochi needucat și o inimă ternă, pare să fie neînsuflețit. În notă romantică exteriorul rezonează cu interioritatea sa și poate face comparații la fel de spectaculoase, sufletul său fiind precum „fabricile de unde prahova își rupe umerii curgând”.

Orașul este un organism care pulsează în funcție de o trăire pe care omul nu o poate sesiza neapărat. Cărămizile clădirilor au propriile angoase pe care doar cine este dispus să asculte le poate afla. Poetul asemeni blocurilor și străzilor pustii. Se nasc noi paradoxuri existențiale, lumea devine o nouă metaforă a comunei „hibrid unde nu sunt niciodată blocuri pe ambele părți ale străzii”, orașul, ca omul, este un cadru al „bucuriilor simple și murdare”, acum punem în balanță „orașul cu lumina”, viața – organicitatea – se insinuează prin „mașini perfecte de trăit”.

Florentin Popa se înscrie pe lista poeților contemporani care sunt un must read al procesului de reintegrare a poeziei în sufletele elevilor și celor tineri. Ultimul său volum este scris într-o cheie actuală, urmează tiparul sensibilității contemporane, iar mesajul său cel mai importante este că poezia se insinuează mai ales în locurile în care nu ne-am aștepta în mod normal.

Recomandări autor