Home > Cultură > Mitologie > Clitemnestra între devotament matern și trădare sentimentală. Idealul feminin antic grecesc
Cultură Mitologie

Clitemnestra între devotament matern și trădare sentimentală. Idealul feminin antic grecesc

Clitemnestra între devotament matern și trădare sentimentală. Idealul feminin antic grecesc
Clytemnestre hésitant avant de frapper Agamemnon endormi. Égisthe, son complice, la pousse  - Lucrarea pictorului Pierre-Narcisse Guérin - Sursa: wikipedia

Mitologia greacă antică abundă în subiecte dintre cele mai complexe și fascinante. Pentru cei pasionați de teatru cunoașterea acesteia este necesară dacă își doresc să înțeleagă multe din operele dramaturgiei moderne. Citind piesa de teatru Pelicanul a lui August Strindberg nu avem cum să nu ne gândim la mitul Clitemnestrei și implicit la Odiseea lui Homer și Orestia lui Eschil. Pentru că unde altundeva, dacă nu în mitologia greacă, am putea descoperi arhetipul mamei și femeii de temut? Desigur, ne putem gândi și la Medeea, cea care și-a sacrificat proprii copii pentru a se răzbuna pe soțul care o părăsise, despre care am scris și aici. Mai jos am cuprins în linii mari mitul Clitemnestrei, așa cum a fost abordat de către Eschil și Homer.

Povestea mitului din Argos

Când  Elena, sora Clitemnestrei, soția lui Menelau și cumnata lui Agamemnon, a fost răpită de Paris și dusă în Troia, Agamemnon decide să-și ajute fratele. Din dorința de a-și recupera soția declanșează Războiul Troian. Înainte ca armata să plece în Troia, Agamemnon a fost forțat să-și sacrifice una dintre fiicele sale, pe Ifigenia. Războinicul provocase mânia zeiței Artemis și era convins că  numai un sacrificiu o putea îmbuna.

În tragedia scrisă de Eschil, trilogia Orestia, Clitemnestra este portretizată cel mai realist. Mitul Clitemnestrei a fost abordat și în operele scrise de Euripide și Sofocle. Tragedia spune povestea unei femei căsătorite, care timp de 10 ani, în care soțul ei a fost plecat în război, plănuiește să răzbune moartea fiicei sale, Ifigenia. Agamemnon o sacrifică pentru a primi un vânt bun care să-i ducă mai repede corabia spre Troia. Tragedia devine povestea unor copii care vor să răzbune moartea tatălui lor.

Sacrificiul Ifigeniei, pictură realizată de Domenichino Sursa: wikimedia

Oreste, în mitologia greacă este fiul lui Agamemnon – regele Micenei (sau Argos), și al  Clitemnestrei. Potrivit cu Homer, era plecat pe când tatăl său se întorcea din Troia. Așa că nu a fost de față în momentul uciderii lui de către mama sa și Egist, iubitul acesteia. Ajuns la maturitate trebuie să își răzbune tatăl conform legii date din străbuni. Dar, prin uciderea lui Egist și a mamei sale, își asumă vina de a comite un matricid, ceea ce va atrage furia eriniilor (sau eumenide – erau considerate protectoare ale familiei, dar se crede că această denumire era de fapt un eufemism)¹.

Legat de atitudinea lui Agamemnon față de zei putem admite că era una sfidătoare. Fapt ce reiese și din epopeea Iliada scrisă de Homer. Unde se precizează că acesta o aduce la stadiul de sclavă pe Cassandra, marea preoteasă a lui Apollo. Fapt menționat și în tragedia scrisă de Eschil. Agamemnon ajunge acasă, în Argos, cu preoteasa troiană, devenită acum propria sa concubină, ceea ce este o blasfemie.

La întoarcerea din Troia, Agamemnon, este întâmpinat de către soția sa. Când se duce să se îmbăieze, Clitemnestra, îl prinde într-o plasă și îl înjunghie. Concubina lui, Cassandra, care era în afara palatului, prevăzuse complotul, dar, pentru că era blestemată de zeul Apollo², nimeni nu a crezut-o. Nu are de ales și își-a acceptă soarta, este ucisă la rândul ei.

Condiția Clitemnestrei în Odiseea lui Homer și tragedia lui Eschil

De cele mai multe ori abordările mitului Clitemnestrei o ipostaziază în postura de arhetip al soției și mamei rele. Iar asta ne poate face doar să ne întrebăm ce caracteristici o fac mai puțin potrivită pentru idealul feminin în societatea grecească antică în care este înfățișată. Prima sa menționare de care dispunem se regăsește în Odiseea de Homer. În care este reprezentată în mod antagonic față de Penelopa³, întruchiparea idealului feminin grecesc antic. În poem este prezentată călătoria de întoarcere acasă după încheierea Războiului Troian. O aventură ce durează ani de zile, timp în care soția sa, Penelopa, îl așteaptă. În orice altă sursă a mitologiei grecești ne-am uita, vedem că soția lui Ulise este considerată femeia model.

Povestea revenirii lui Agamemnon acasă ajută la evidențierea fericirii de care se bucură Ulise când ajunge acasă. Când pătrunde în lumea subterană, Ulise, își întreabă prietenul despre care nu știa cum murise. Dacă a pierit din cauza unei furtuni provocate de Poseidon. Dar, spre surprinderea sa, Agamemnon îi spune că a fost ucis de către Egist ajutat de propria soție. Apoi descrie scena asasinării sale, spune că în timp ce ultimele clipe din viața lui se scurgeau a auzit cum era ucisă Cassandra de către soția lui.

Lipsa de compasiune a soției criminale îl bântuie pe Agamemnon și în lumea lui Hades. Spune că femeia nu l-a privit și că nu a închis ochii trupului său neînsuflețit. Descrie toate detaliile crimei, comparând elementele specifice unei case cu cele ale unei bătălii. Și încheie prin a spune că Penelopa este diferită, nu are sufletul rece. Urmărim portretizare unei femei ce pare să fie coșmarul tuturor bărbaților. Cu toate acestea, nu este prezentată ca înfăptuitoare a crimei, se spune doar că privește totul cu sânge rece. Și mai ales că a fost implicată în plănuirea faptei. Pe când, în tragedia lui Eschil, își ucide soțul în mod direct, fără nicio reținere.

Indiferent din ce perspectivă ar fi privită rămâne același model negativ feminin. Chiar prin ochii femeilor deduce faptul că nu era un exemplu demn de urmat. Este criminala Cassandrei, preoteasa care fusese transformată de Agamemnon în sclavă și concubină. Iar toată această răutate este explicată în epopeea homerică, în care, prin cuvintele lui Agamemnon, aflăm că aventura ei cu Egist o transformă într-o astfel de persoană lipsită de scrupule. Cu alte cuvinte, nu se justifică prin răzbunarea morții fiicei sale, Ifigenia. În opinia lui Eschil am putea spune că a fost ghidată și de dorința de a conduce în locul soțului ei. Pe lângă motivația oferită de dorința de a trăi alături de amantul ei, Egist, așa cum deducem din cele precizate de Homer.

Răzbunarea lui Agamemnon, Oreste îndeplinește voia zeului Apollo

În a doua tragedie a Orestiei, Hoeforele, Electra descoperă că fratele ei, Oreste, a revenit acasă pentru că găsește o șuviță de păr lăsată ca ofrandă pe mormântul tatălui ei. Unde ajunsese datorită mamei sale, Clitemnestra, care visase că sufletul fostului ei soț, Agamemnon, este neliniștit. Din aceeași tragedie aflăm că Egist și Clitemnestra încă se află la conducere. Când cei doi frați se reunesc i-au decizia de a lua măsuri împotriva ucigașilor tatălui lor. O responsabilitate de care Oreste nu se poate dezbăra, fusese însărcinat de însuși zeul Apollo.

Ajuns în palat, Oreste, îl ucide pe Egist, însă nu poate să facă același lucru și cu mama sa. Clitemnestra înțelege că urmează amantului ei, speculează nehotărârea fiului și îi spune că vrea să îmbătrânească alături de el. Dar cuvintele ei nu au efectul așteptat, acesta îi spune aproape îngrozit, că nu poate face asta după ce i-a ucis tatăl. Aduce în discuție Moira (soarta), moartea lui Agamemnon nu se datora intervenției sale. Dar Oreste îi amintește toate greutățile prin care a trecut din cauza ei. Fusese alungat de propria mama, apoi, pentru că a fost vândut de ea, ajunsese sclav.

În ciuda reținerilor sale, Oreste, își ucide mama, i se amintește că Apollo l-a însărcinat cu răzbunarea morții lui Agamemnon. Clitemnestra moare, dar nu înainte de a-i spune fiului ei că va fi hăituit de erinii (eumenide). Iar prevestirea mamei lui se adeverește. Despre această experiență Eschil va scrie în ultima parte a trilogiei sale, Eumenidele.

Eumenidele –  tragedia care face din Eschil un veritabil umanist

În ultima tragedie a trilogiei lui Eschil de fapt se dezbate asupra problemei lui Oreste. Se pune întrebarea dacă era în măsură să își ucidă sau nu propria mamă. Dacă toate nedreptățile ei justifică matricidul înfăptuit de el. Însăși zeii sunt și ei împărțiți. Atena și Apollo, zeii raționali prin excelență, sunt de partea lui Oreste. Acesta avea obligația morală de a răzbuna moartea tatălui său, iar matricidul este o consecință a îndeplinirii acestei îndatoriri. Rezolvarea acestei probleme nu urmează valorile etice ale societății contemporane. Oreste este iertat, eriniile îi permit să-și trăiască viața mai departe fără să fie hăituit.

Eschil pare să rezoneze cumva cu modul nostru de gândire. Prin simplul fapt că ridică problema aceasta a necesității matricidului. Faptul că ne determină să ne întrebăm dacă există fapte ce ar putea argumenta necesitatea unui matricid, îl face deja un „umanist”. Privind mai departe asincronic tragedia lui Eschil, am putea să ne întrebăm ce anume face ca viața lui Agamemnon să fie mai importantă pentru toată lumea, în detrimentul vieții Clitemnestrei. Eumenidele nu l-au hăituit pe Agamemnon pentru că și-a ucis propria fiică, pe Ifigenia. Cum de cei doi copii, Electra și Oreste, nu își condamnă tatăl pentru crima lui? Toate acestea sunt probleme ale eticii contemporane. În accepția greacă antică, se pare că soarta Clitemnestrei a fost pecetluită de propria ei atitudine. A crezut că viața fiicei sale este la fel de importantă ca viața unui rege.

Note de subsol

¹Eriniile erau divinități care trăiau în lumea subpământeană și răzbunau crimele făcute în cadrul familiilor, între membrii aceeași familii, în special matricidele. Denumirea de Eumenide (cele bune) se crede că era folosită ca un eufemism pentru a se evita pronunțare numelui lor;
²Penelopa, soția lui Ulise, își așteaptă cu fidelitate întoarcerea soțului ei din război timp de 20 de ani. Perioadă în care a refuzat să se recăsătorească, în ciuda faptului că existau mulți pețitori ajunși în Itaca. Pentru a trage de timp le promite că va lua o decizie în ce privește viitorul ei soț după ce va termina de țesut  lințoliul lui Laerte (pânza Penelopei);
³Zeul Apollo îi promite Cassandrei că în schimbul dăruirii sale îi va oferi darul prezicerii viitorului. Aceasta acceptă, dar după ce deprinde această învățătură refuză să își mai țină promisiunea făcută.  Atunci Apollo o blestemă ca nimeni să nu-i creadă profețiile;
În cultura antică grecească se considera o responsabilitate, o îndatorire ca moartea părinților să fie răzbunată de copii.

Surse:

  • britannica.com;
  • greekmythology.com;
  • lithub.com;
Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor