Monden > Diverse > Literatură > Constantin Virgil Bănescu, același cer ce nu e – din tine îmi întind viața peste tot
Literatură

Constantin Virgil Bănescu, același cer ce nu e – din tine îmi întind viața peste tot

Constantin Virgil Bănescu, Același cer ce nu e
Sursa imagine: Biblioteca Județeană Dâmbovița

Constantin Virgil Bănescu (1982-2009) a publicat volumele de poezie „Câinele, femeia și ocheada” (Timpul, 2000), „Floarea cu o singură petală” (Junimea, 2002) și „Același cer ce nu e” (Vinea, 2006, 2009). A primit Premiul Asociației Scriitorilor din București pentru debut (2001) și prestigiosul premiu „Hubert Burda” pentru tineri poeți din Europa Centrală și de Est (Heidelberg, 2003), iar poemele sale au fost traduse în limba germană de către Oskar Pastior („Der Hund, die Frau und die Liebäugler”, Wunderhorn, 2010), în spaniolă (de Joaquín Garrigós) și în slovenă (de Aleš Mustar). A încetat din viață la 12 august 2009, la Târgoviște.

Același cer ce nu e (Vinea, 2006) vine în siajul poeziei douămiiste, dar în continuarea misticilor. Ce este remarcabil în poemele lui Constantin Virgil Bănescu, este un fel de bunătate care se împrăștie în toate versurile și devin niște lumini care ghidează în nopțile-beznă.

Când am cunoscut poezia lui CVB era prea târziu deja să-l cunosc și în persoană pe la vreun festival, deși nu știu cum să spun, aveam poeziile sale, unele dintre cele de aici pe pereții camerei de cămin. Pentru că în perioada aceea mi se părea că doar acestea înglobează toată frumusețea și toată dragostea de care ar putea fi capabil un om, o iubire superioară iubirii carnale. O iubire de suflet, o contopire, ceva ce visăm cu toții. Și atât de trist pentru pierderea suferită. Mă identificam cu textele și ca de obicei încercam să salvez ceva, cel puțin în capul meu mi-am zis: de ce oare nu era iubit așa cum și-ar fi dorit?

Există astăzi un festival dedicat lui CVB pe care îl îngrijesc părinții lui CVB. Anual poeți tineri debutați și nedebutați sunt invitați și premiați. Pentru că avem conștiința valorii acestui poet cu toții și mereu m-a bucurat că se mai fac astfel de demersuri nobile într-o țară în care arta și scrisul par doar niște obiceiuri de duminică în ochii unora. Același cer ce nu e poate marca etapele lirice ale poeților mai tineri, adică nu poți să treci prin lirica românească din prezent și să nu traversezi măcar poemele lui CVB. Asta pentru că vedem aici un fel de profunzime metafizică, dincolo de tot ce știm în poezia mundană actuală, avem un șaman, din alte lumi, plutind, declarându-i iubitei o dragoste necondiționată și nemuritoare, indiferent unde se duc trupul sau sufletul.

Moral și monogam, pentru el sufletele pereche există și fără sufletul pereche omul va levita pentru vieți consecutive în alte spații dedicate acestui tip de zbor. Evenimentul despărțirii înseamnă însăși moartea lumii, moartea ființei sale, și totuși reușește să creeze speranță și multă lumină, umanitate, căldură și viață. Zia și Lia pe care le iubește tot timpul devin personaje în carte pe care le integrează perfect. Face o casă și un ținut magic dedicat lor și numai lor. Familia înseamnă un fel de liant, o enormitate, tot ce îl ține pe om agățat de pământ. Totul se stârnește prin intermediul cuvintelor care par să fie incantații, le auzi mult timp după ce închizi cartea. Începi să le auzi și când vezi un samovar, fiindcă samovarul apare în text și caând plouă, pentru că ploaia e un laitmotiv, la fel merele. Venirile și plecările, soarele, și respingrea ei. O femeie aparent înghețată în antiteză cu poetul care simte atât de mult și atât de romantic: aici îmi încep cartea/ pornesc pledoaria pentru iubire/ o continuu cu sacramentele tale/ din tine îmi întind viața peste tot/ te strâng în brațe și te iubesc/ mai mult decât te iubești pe tine însăți/ mai mult decât mă iubesc pe mine însumi// capătul pământului nu e capătul cerului/ capătul iubirii nu are capăt.”(Zia (din tine), p.7).

Nimic nu e mundan, chiar și trupul este un fel de spirit, un soi de entitate de neatins, sau când este atins se poate numai cu condiția dragostei. Obsesia principală și refrenul acestei cărți stă în câmpul lexical al dragostei: „umbra mănâncă soare și aici/ e vânt cald/ mă gândesc mai departe la tine/ mă gândesc că mă aștepți/ că facem cu rândul la venirea unuia către celălalt// azi vin eu la tine/ m-ai îngenunchiat în așa fel încât să mă pot ridica singur/ și m-ai îngenunchiat din nou/ și nu m-ai mai lăsat să mă pot ridica fără tine// vântul suflă cald/ gura ta e o rodie mușcată de mine până s-a făcut gură/ singura gură din care-mi mai trag sufletul// vântul suflă cald dinspre tine/ mă gândesc mai departe la tine// mă gândesc la gura ta/ care curând se va deschide/ și-mi va reda răsuflarea pe care abia mi-o mai țin/ de peste jumătate de zi” (Zia (de peste jumătate de zi), p.11).

Locuim și astăzi sub cerul lui Constantin Virgil Bănescu, dar locuim fără el și asta ne doare. Deși probabil că el de acolo din cerul lui sparge din când în când semințe de dovleac în capul nostru, dar noi nu înțelegem semnele, nici nu avem cum, ca să le înțelegem ar fi trebuit să fim pe aceeași scară evolutivă ca el, și cred că unii dintre noi am prins-o numai pe aceea a nevoilor bazice, animalice, spiritualitatea n-a înaintat către sufletul nostru. Aș vrea să mă acopăr de ploaia acelui cer despre care el ne vorbește ca să simt ce a simțit el ca pe un exercițiu de empatie absolută. Dar văd intensitate și estetism, lirică de o frumusețe rară, când vă e dor să citiți poeme deosebite și să vă reumpleți de dragoste, căutați cuvintele lui CVB. Și cuvintele vi se vor arăta negreșit. Vă veți simți și veți fi iubiți.