Home > Cultură > Istorie > Poezia, lumina din bezna temnițelor comuniste. Amintiri din infern
Cultură Istorie Premium

Poezia, lumina din bezna temnițelor comuniste. Amintiri din infern

Foto: Pexels.com

În bezna anilor în care comuniștii au populat sinistrele lor temnițe cu români care nu se supuneau, nu se aliniau, nu se încadrau în tipologia ,,omului nou”, lumina învierii nu exista pentru acești oameni. Închiși pentru credință, bolnavi și departe de familiile lor, deținuții politici sărbătoreau Sfintele Paști în celule, iar singura flacără care ardea era cea a credinței lor.

Amintiri

Pentru a putea merge mai departe își riscau viețile spunând rugăciuni, posteau uneori, dacă printre ei era și un preot se împărtășeau și rostirea unui ,,Hristos a înviat!” se făcea conspirativ, în teribile șoapte.

Dr. Galina Răduleanu își amintește în „Repetiție la moarte din spatele gratiilor”, volum autobiografic apărut în 2017 la Editura Manuscris, cum a trăit primul Paște în spatele gratiilor. Nu era singură în celulă, încă de la arestare conviețuia cu încă două femei. Singurul reper temporal era data arestării, 1 ianuarie. Pentru a aproxima ziua sărbătorii pascale, femeile au ascultat clopotele unei biserici și atunci când acestea au bătut și miercurea și în ziua următoare au stiut: erau deniile. Sâmbăta, noaptea, au auzit oameni trecând spre biserica Mihai Vodă. Făceau parte din altă lume, lumea liberă, o lume a cărei realitate începuse să se stingă pentru ele.

,,Mult mai târziu, în închisoare, am învățat o metodă ciudată prin care numărându-se într-un anumit fel încheieturile degetelor și anumite zone ale palmei (ciclul soarelui și al lunii), puteai calcula data exacta a Paștelui din orice an. Pentru cei care erau de mulți ani ani în închisoare, calculul acesta era foarte important”.

În al doilea Paște în închisoare, în Vinerea Mare, când creștinii țin post negru, Galina s-a prefăcut că duce lingura la gură, pentru a înșela vigilența gardiencelor. A reușit să postească și sâmbătă. De Înviere nu a rezistat, nu a putut sta trează, dar dimineața o colegă de celulă i-a dat o bucățică de împărtășanie.
,,O avea de la Maica Veronica și o păstra într-un tiv de batistă. Am fost foarte fericită. Pe urmă le-am felicitat pe toate și le-am anunțat că „Hristos a înviat!” ”

Cartea lui Virgil Ierunca, ,,Fenomenul Pitești”, prezintă aspecte șocante privind modul în care creștinii erau umiliți de uneltele umane ale reeducării de la Pitești. Studenții de la Facultatea de Teologie care avuseseră neșansa de a fi încarcerați acolo erau obligați de torționarul Eugen Țurcanu să oficieze niște umilitoare slujbe negre în fiecare seară cu denie și chiar în noaptea Învierii, fiind forțați să citească o liturghie scrisă de Țurcanu, o satiră a textului biblic autentic.

,,Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu era numită „marea curvă”, Isus „idiotul care a murit pe cruce”. Studentul în teologie căruia îi revenea rolul preotului era dezbrăcat în pielea goală, apoi acoperit cu un cearceaf mânjit cu fecale, de gât i se atârna un falus făcut din DDT, pâine și săpun.”

În noaptea învierii din anul 1950, deținuții de la Pitești au fost obligați să treacă prin fața unui asemenea „preot”, să sărute acel falus, după care să rostească „Hristos a înviat!”, sub privirile lui Țurcanu care observa de aproape fața fiecărui deținut. Dacă găsea o urmă de slăbiciune, o grimasă de revoltă, verdictul era mereu același: reluarea de la capăt a întregii reeducări.

O altă mărturie cutremurătoare privind atitudinea lipsită de orice rațiune și sentiment a comunismului față de biserică și sărbătoarea Paștelui a fost consemnată de Aspazia Oțel Petrescu în cartea ,,Cu Hristos în celulă”, apărută în anul 2003 la Editura Meditații:

Printre amintirile mele și-a făcut loc o imagine de Apocalipsă. Mergeam cu bunicul de mână la biserică, de Paști, iar pe malul celălalt am văzut cum se aruncau în Nistru, la Mihailovka, crucea, clopotele și clopotnița unei biserici. Probabil, biserica din sat. Totul se întâmpla în vuiet de tractoare cu șenile. Atunci, bunicul ne-a spus nouă, copiilor, următoarele cuvinte, pe care le-am considerat- și le consider încă- testamentul său politic: Priviți, țineți minte și nu uitați niciodată ce înseamnă comunismul!

Crainic și Brauner. O poveste

Cu toate acestea, oamenii se rugau, se împărtășeau, se spovedeau în închisorile comuniste. Credința nu le-a putut fi interzisă și, după revoluția din 1989, toată literatura de sertar a acelor ani a putut fi editată și citită de români. Poeții închisorilor, puțini dintre ei mai fiind în viață la ceasul publicării operelor scrise în zeghea temnițelor, ajungeau astfel în casele multor români. Radu Gyr și Nechifor Crainic sunt două nume cunoscute, doi autori de poeme cutremurătoare, întemnițați pentru activitate literară neconformă, dar niciodată opriți din creație.

Întrebarea firească ar fi cum au reușit să scrie și să păstreze poemele dacă scrisul era total interzis, mijloacele lipseau cu desăvârșire. În marea majoritate a cazurilor, poeziile erau memorate și transmise prin codul Morse altor deținuți, care la rândul lor memorau.

Nichifor Crainic a consemnat modul în care a reușit, în timpul detenției, să aibă o colaborare artistică împreună cu renumitul folclorist Harry Brauner, ajuns în celula vecină celei a poetului în urma operației gardienilor de mutare dintr-o celulă în alta a unor deținuți, procedeu denumit ,,pitroceală” în argoul închisorilor. Crainic stătea în celulă la vremea respectivă cu generalul Constantin Pantazzi, nimeni altcineva decât fostul ministru de război al României și cu amitalul Măcelariu, un fost comandant al flotei Mării Negre. Măcelariu, marinar de carieră, era un maestru al alfabetului Morse, mijlocul cel mai utilizat de comunicare în temnițele comuniste.

Crainic își amintea că ,,îmboboceau stânjeneii de sub fereastră când în celula din stânga a fost adus un nou locatar, Harry Brauner.” Brauner fusese condamnat în lotul Pătrăşcanu și de opt ani era ținut numai singur în celule, fără a vorbi vreodată cu cineva. Crainic îl cunoscuse, înainte de blestemul comunist, pe folclorist care s-a dovedit a fi de asemenea un bun cunoscător de morse. A început să comunice cu Măcelariu, o activitate foarte riscantă, care putea chiar să îi trimită la moarte.

Începe astfel un parteneriat între poet și folclorist, un ,,joc de-a moartea”: cu ajutorul amiralului, Crainic dictează vers cu vers, strofă cu strofă, un poem lui Harry. În celula lui, folcloristul o ,,copia” pe soba neagră, suplinind creta cu bucăți de tencuială de var, apoi o memora și în dimineața următoare, prin zidul gros al Zarcăi, gros dar extrem de uscat și sonor, Nichifor Crainic și amiralul ascultau, fluierată, poezia pusă pe note muzicale.

,,Posibilitatea scrisului era cu desăvârşire exclusă. De unde hârtie? De unde condei, când n-aveai voie să porţi un băţ de chibrit stins ca scobitoare? Scobitorile le procuram furând fire de paie din mătura de la closet, pe care le ascundeam cât puteam la percheziţiile minuţioase din celulă. După ani de zile, dinţii tuturor erau ruinaţi din lipsa de calciu în alimentaţie. Serviciu dentar nu exista decât pentru extragerea măselelor.

Brauner cerea mereu poezii noi pentru a le pune pe muzică, își găsise, după mulți ani, un balsam sufletesc. Dar prima parte, transmiterea prin zid și transcrierea pe sobă, era extrem de grea și de riscantă, deoarece gardianul se uita mereu prin vizetă să vadă dacă se respec­tă consemnul. Chiar și presați de această teroare, cei doi artiști au plimbat între celule, timp de o lună şi jumătate treizeci și două de poezii.

Bineînțeles că Brauner, iubitor mare de folclor autentic românesc, a melodizat în acest stil poemele lui Nichifor Crainic. Destinul a făcut ca doi oameni, unul care lucra din tinereţe la Arhiva folclorică, altul care o înființase în 1926 să creeze cântece împreună, deși zidul unei celule îi despărțea. Crainic începe să învețe cântecele care îi plăceau, după ce le asculta, cu cu urechea lipită de zid.

Poetul își amintea în cartea sa biografică un moment inedit: un ofițer îi adusese lui Harry Brauner un pui de vrabie în celulă, motiv de mare bucurie. Harry nu atinsese de mulți ani iarba, nu atinsese nicio vietate, niciun om. Ziua în care puiul a evadat pe o fereastră mică a fost una tragică și a compus o elegie, pe versurile comandate prin zid lui Nichifor Crainic, care a încheiat amintirea întâlnirii dintre ei astfel:

,,Cu asta s-a isprăvit colaborarea mea cu Harry Brauner. Curând a zburat şi el din celula vecină, fără norocul văzduhului liber ca puiul pe care îl crescuse.”

Foarte mulți poeți au continuat să creeze în temnițe, unele poeme s-au pierdut, altele au fost așternute pe hârtie după ce autorii lor au primit libertatea. Cei care s-au pierdut prin ocnele comuniștilor au plecat cu mare parte din opera lor clandestină.

În 1984, Zahu Pană a coordonat în Canada, departe de țara noastră încă ținută sub teroare de fostul regim, o amplă culegere de ,,Poezii din închisori”. Prefața acestei temerare cărți a fost semnată de un alt surghiunit, Vintilă Horia.

Memorabilele fraze ale lui Ion Caraion detaliază modul și sacrificiile prin care poeții au reușit să își traducă durerile, temerile, deznădejdile, speranțele în versuri:

Care în gând, care pe-o bucată de sticlă, care pe-o tăbliță de lemn, pe-un papuc, pe-o pingea, pe o coajă de săpun sau pe spatele gamelei. Hârtie nu era, hârtia era prohibită. Pentru un simplu petec de sac de ciment sau pentru o gămălie de vârf de creion, obținute și acelea câine-câinește, cine știe cum, rar, prin curajul demenței, s-a întâmplat neîntâmplător să fie omorâți oameni. Și totuși toată lumea scria și nu toată lumea era numai din poeți alcătuită”

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate