Călușarii – O poveste uitată pe nedrept

Una dintre ultimele redute necucerite de modernism, unul dintre ultimele bastioane ale tradițiilor noastre sunt călușarii. Prezenți atât în Oltenia cât și în Moldova sau Transilvania, ultimii luptători pentru păstrarea românismului folcloric ne încântă de regulă în săptămâna dinaintea Rusaliilor, dar îi putem admira și pe scenele festivalurilor naționale și internaționale de folclor.

Originile călușului, un mister ce nu trebuie descifrat

Se spune că minunatul dans are scopuri tămăduitoare, diverse izvoare și documente istorice susțin crezul că jocul călușarilor se practica însă în diferite ocazii. Un exemplu inedit este dansul „călușerilor” lui Mihai Viteazul, de fapt haiducii aflați sub comanda lui Baba Novac, aflați la Piatra Caprei, lângă Alba Iulia, atunci când Sigismund Bathory a organizat o sărbătoare în această locație.

În zilele noastre Rusaliile sunt cele care scot minunații călușari pe străzi, în zilele dintre Înălțare și sărbătoarea numită Cincizecime. Există obiceiuri asemănătoare în Europa, îndeosebi în toate țările aflate în trecut sub ocupația fostului Imperiu Roman. Putem aminti Pauliteiros din Portugalia, sau Dansul Maurului din spațiul britanic.

Bineînțeles că originile tradiției au stârnit diverse și controversate polemici, iar concluziile clare nu au fost stabilite nici până în prezent. Dar cum nu este bine niciodată ca un adevăr să strice o poveste frumoasă, ar trebui să ne bucurăm de călușari firesc, fără a ne pune multe întrebări.  Nicolae Iorga,  în „Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea” argumentează originea romană a călușarilor prin asemănările elementelor de vestimentație între jucătorii Călușului și jucătorii unor tradiții din aceeași familie de obiceiuri din Spania sau Portugalia. În toate aceste țări întâlnim pălăria sau căciula cu panglici, de asemenea încrucișarea altor panglici pe piept și clopoțeii. Nu lipsește în nicio cultură elementar reprezentativ, steagul.

În perioada interbelică a apărut ideea, inițiată și susținută de Romulus Vuia, conform căreia acest frumos obicei ar fi de fapt un ritual demonic, de cinstire, de slăvire a demonilor. Pentru a susține această idee erau însă o serie de mărturii ce o contraziceau categoric. Erau de fapt doar acțiuni ale propagandei comuniste, o adevărată  poliție mitizantă apărând în țara noastră odată cu acest curent politic care își propunea să elimine tradițiile creștine, în paralel cu aducerea în atenție și propagarea subliminală a dacismului.

Pădureții Argeșului și Rusaliile din 1932

Dar pentru a fi siguri că lectura acestui text va aduce la final un zâmbet pe fața cititorilor, vom șterge de praf o poveste veche și de data aceasta avem siguranța că este una adevărată, pentru că este culeasă din memoriile unui îndrăgostit de tradiție, marele folclorist Harry Brauner, care și-a pus viața în slujba păstrării a tot ceea ce înseamnă muzică, joc sau costum tradițional românesc autentic.

Așadar ne întoarcem în anii frumoși ai Micului Paris, când Europa începea să uite criza ce o lovise cu atâta putere. Ne aflăm la București, pe străduțe pitorești pline de zarzavagii, de olteni cu cobilițe, oameni de la țară cu opinci care luau drumul marelui oraș pentru a face bani din roadele muncii de peste an.  Harry Brauner își începe în modul acesta o zi banală, cufundându-se în marea de țărani care puneau bazele strategiei de marketing de azi:

„Hai la prune afumate/Pentru fete-amurizate/Hai la prune brumării/Pentru dracii de copii/Hai lămâi și portocale/Pentru domni și domnișoare/Hai fasulea țucără/Boieru se bucură/Cocoana se supără!”

Brauner continuă plimbarea, atent la detaliile vestimentare și la strigătele și cântecele pe care de câțiva ani le vâna peste tot, pentru a le nota, înregistra și a le pune la păstrare pentru generațiile viitoare. Era înainte de Rusalii și acesta era motivul pentru care luase drumul orașului, sperând să găsească senzaționalii călușari veniți din toate zonele țării. Știa întregul obicei, știa că antrenamentele începeau demult, în sate, se alegea un vătaf și un ajutor de vătaf dintre cei mai buni, cei mai sprinteni și cei mai cu personalitate călușari.

Brauner aude celebrul îndemn călușăresc „Hălăișa!” și își îndreaptă pașii către grupul cel mai apropiat. Discută cu ei, află că sunt băieți din Pădureții Argeșului, le admiră jocul dur, aspru, „diavolesc”. În ziua aceea a început minunata poveste a unor băieți din Argeș care, ajutați de Brauner și Constantin Brăiloiu, au dus din Pădureții lor călușul până departe, în orașul de pe Tamisa. Din acest ansamblu doar un membru avea o slujbă în capitală, taxator la tramvai, restul  veneau chiar din satul argeșean. Brauner i-a dus în fața unei asistențe impresionate, astfel Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Mihail Sebastian și Lena Constante au privilegiul de a admira prestația călușarilor. Muzica pe care jucau a fost înregistrată pe cilindri de ceară, iar Floria Capsali, o colaboratoare a folcloristului, le-a studiat îndelung, fără să clipească parcă, pașii și săriturile.

„Hălăișa!” dincolo de granițele României

În anul 1935 președintele Societății Engleze de Dans și Cântec Popular (English Folk Dance and Song Society) semnează și expediază o invitatație pentru Arhiva de Folclor coordonată de Brauner și Brăiloiu. Un mare festival de folclor avea să se desfășoare la Londra, iar regulamentul specifică un aspect clar: pentru autenticitatea competiției, toți cei care vor juca pe scena londoneză trebuie să fie țărani, nu dansatori profesioniști. Englezii trimit un reprezentant în România, ca supervizor al activității de selecție. Sub privirile acestuia, pe numele lui Phillip Thornton, trei echipe de călușari își dispută șansa de a striga „Hălăișa!” la Londra. Sorții au stabilit ca ultimii să intre în concurs băieții din Pădureții Argeșului. Când au început să joace, englezul, care trecuse prin toată Europa pentru activități similare, a declarat că nu mai văzuse nicăieri atâta pasiune, atâta energie.

Brauner este fericit, cei pe care îi descoperise întâmplător cu doi ani în urmă vor merge cu el la Londra. Este însă momentul în care, seduși de perspectiva unui sejur pe malul Tamisei, oameni sprijiniți politic încep să facă presiuni, se duc adevărate campanii mediatice care susțin că țara va fi făcută de râs de acești simpli țărani, apar personalități care spun că ar trebui pregătită o echipă de dansatori profesioniști. Harry Brauner ține piept cu success acestei ofensive, asumându-și, în caz de eșec, oprobiul public al celor care încercau să tragă pe linie moartă țăranii argeșeni.

Într-o zi toridă de iulie a plecat delegația noastră către Anglia, urcând scara unui tren ce va despica Iugoslavia, Italia, Franța, apoi traversând Canalul Mânecii la bordul unui vapor. Harry Brauner zâmbește privind la papornițele băieților, în care erau ascunse și rezerve din faimoasa țuică piteșteană.  În trei compartimente în care trebuiau să călătorească până la Triest era o lume arhaică, o parte minunată a Pădureților Argeșului. În zilele dinaintea îmbarcării, ansamblul trecuse prin casa cârciumarului Ilie Rădulescu, fusese filmat în Grădina Botanică din București, Brauner dând un interviu foarte optimist pentru „Realitatea Ilustrată”.

În tren, cobzarul Ceapă acompania antrenamentele băieților, ordonate de vătaf, adevărate exerciții fizice menite să păstreze tonusul muscular. Harry Brauner este uimit de procedeele de întărire a musculaturii, care constă în aplicarea unor bate peste mușchii picioarelor.

Călători de toate națiile se bucură de spectacolul inedit al călușarilor din România, traversarea Iugoslaviei înseamnă o împrietenire cu șlibovița oferită de admiratori ad-hoc, vine apoi prima haltă, la Triest și aici, timp de trei ore, se așteaptă trenul cu destinația Paris. Brauner pleacă să trimită o telegramă lui Constantin Brăiloiu, care aștepta la Londra ceata aceasta minunată. În drumul lui spre gară, acolo unde lăsase, cuminți, pe peron, băieții argeșeni, aude de la distanță un fenomenal „Hălăișa!”. Se grăbește și își face loc cu greu printr-o mulțime de oameni adunați în jurul călușarilor. Străinii erau prinși în nebunia călușului, țipau, băteau din palme și, la final, au umplut pălăriile dansatorilor cu bani. Brauner încearcă să le explice că nu este normal să joace, că nu sunt în România, dar nu reușește decât să asiste la un nou dans, cerut de italieni cu ropote de aplauze.

La Paris se ajunge pe 14 iulie 1935, de Ziua Națională a Franței, într-o zi în care orașul era paralizat de greva generală a transportatorilor. Brauner și băieții lui nu au nici loc de cazare asigurat, sunt blocați în orașul luminilor, un eveniment neprevăzut, îi vine însă o idee minunată. Peste câteva ore, se joacă în fața atelierului lui Brâncuși cel mai frumos căluș din toate timpurile. Marele sculptor le oferă bani pentru masă și îi privește, un bătrân albit, nostalgic, cum pleacă pe străzile Parisului. Parizienii au avut în ziua aceea ocazia să admire străvechiul nostru dans, Brauner a găsit și cazare dar, atunci când a trebuit să îi îmbarce pe vapor în Portul Boulogne-sur-Mer, cei din Pădureții Argeșului au refuzat in corpore să urce, având toți siguranța că se vor îneca.

Brauner le face o farsă, îi roagă să facă un ultim joc, pentru oamenii din port. În vâltoarea ce îi cuprindea mereu când jucau, argeșenii au ajuns pe punte, ancora a fost ridicată, conform planului și au plecat. La Londra au ajuns chiar în ziua în care aveau prima reprezentație, o întâlnire cu toate echipele și cu două mii de asistenți. Se dansa într-un parc, toate echipele în același timp. Românii reușesc să strângă cea mai mare asistență, fiind, de departe, vedetele serii. Festivalul a avut loc la Albert Hall, o sală imensă cu 6000 de locuri. Brauner își face griji în privința acusticii sălii, griji ce se vor topi imediat. Se luptă cu organizatorii, care alocaseră doar 10 minute echipei românești, în timp ce restul ansamblurilor aveau 30.  Călușarii nu pot fi însă opriți în concurs, joacă mai mult de 30 de minute chiar, iar la final din 6000 de piepturi străine se aude un fantastic „Hălăișa!”.

A doua zi, Constantin Brăiloiu află că la hotelul unde erau cazați sosise un camion plin cu cele mai fine băuturi, toate expediate de la un admirator anonim.  Festivalul continuă și călușarii noștri rămân până la final vedetele evenimentului, fiind aclamați la scenă deschisă, fotografi celebri fac coadă pentru a prinde cadre cu detaliile costumelor tradiționale. Pentru câteva zile, la Londra, România reprezentată de niște țărani tineri din Pădureții de Argeș fusese vedeta Europei.

Un foc ce nu se va stinge niciodată

Călușarii lui Brauner și Brăiloiu s-au mai întors la Londra, invitați de aceeași Societate Engleză de Joc și Cântec Popular, peste patru ani. Gazetele din țară și din toată Europa au alocat spații generoase elogierii românilor noștri care, imediat după ce au ajuns în țară, s-au întors fericiți în satele lor. O epidemie de gripă a pus piedică onorării invitației Casei Regale care și-a dorit să îi vadă de aproape, la Londra, pe minunații noștri călușari.

În impresionantul său volum de memorii, Harry Brauner scria:

„Cât ar părea de curios, argeșenii din Pădureți au dat multora prilejul să cunoască unde se află pe hartă satul lor și asta într-o vreme în care, pentru unii, România era o țară aruncată „pe undeva prin Balcani”, iar pe adresele de pe plicuri Bucureștiul era indicat a se afla fie în Bulgaria, fie în Ungaria sau în altă țară. Multe din monedele căpătate în gara Triestului mai sunt bătute până în zilele noastre în cuie pe pragul locuințelor călușarilor din Pădureți. Să le poarte noroc și să-și aducă aminte nepoții și strănepoții de izbânzile lor.”

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor