Don Quijote de la Mancha și inutila luptă cu morile de vânt. Absurditatea idealistului

Don Quijote rămâne una dintre cele mai importante opere ale literaturii universale. Există atât de multe studii scrise de reputați critici și teoreticieni literari, care mai de care mai ambițioase. Mai jos urmează să citiți o mică introducere în toate aceste aprecieri și considerații.

Spunem despre Don Quijote că nu poate diferenția realitatea de fantezie, dar confuzia pe care o face cu morile de vânt este într-adevăr o greșeală? Este convins că are în fața lui doi uriași, fapt ce ne poate face să suspectăm că suferă o halucinație. Iar optimismul de care dă dovadă, indiferent de greutățile pe care le întâmpină și de disprețul celor din jur, ne poate face să spunem că este naiv. Dar ce face cu adevărat cavalerul? Ne demonstrează că este singurul care poate vedea mai departe de aparențe.

Există atât de multe interpretări ale romanului lui Cervantes încât este aproape imposibil să spunem care este cea mai potrivită. Mai jos am prezentat pe scurt o parte dintre temele asupra cărora gânditori precum Miguel de Unamuno și Harold Bloom au meditat și scris.

Don Quijote și semnificația eroului – Ovidiu Drîmba

Citind considerațiile lui Ovidiu Drîmba asupra condiției în sine a operei lui Cervantes, nu pot să nu mă întreb dacă toate recenziile și considerațiile teoretice, făcute romanului Don Quijote, nu țin de faptul că opera depășește puterile autorului. Mă refer la ce spunea Platon despre cuvânt, despre cel scris mai exact. Faptul că este lipsit de apărare. Tocmai pentru că poate să existe mai departe de influența scriitorului.

În literatura universală, există lucrări în care putem observa exprimarea deplină a spiritului autorului lor. Citim cărți unde, pentru noi, iubitorii de literatură, scriitorul se confundă cu personajele. Și, în mare parte, nu greșim. Există opere în care autorul poate fi pe deplin identificat cu propria creație. Acesta este și cazul lui Miguel de Cervantes și al romanul său, Don Quijote, publicat în două părți în anii 1605 și 1615.

Nu reducem romanul lui Cervantes la expresia simbolică a Spaniei de la 1600. Spania de atunci încheiase apogeul dezvoltării sale pe plan politic și teritorial. Intra în declin și cumva se poate face legătura cu nostalgia unor vremuri mai bune. Trecuse de descoperirea Americii și a unor drumuri maritime. Pe atunci încă mai visa la expansiunea colonială. Se putea considera stăpâna lumii, dar ce mai putea urma, apogeul fusese atins. Putem să atribuim calitatea de visător al lui Don Quijote unui spirit național. Dar poate că multe din atribuirile moderne nu își găsesc neapărat corespondent în opera scriitorului spaniol.

„cercetătorul cât și cititorul nu pot să nu constate că pornirile în lume ale cavalerului Tristei înfățișări , visurile lui mărețe și eroismul acțiunilor sale cu tot sensul lor fals, sfidarea pe care cavalerul rătăcitor obsedat grav de ideea misiunii lui o aruncă trecătorilor inofensivi, asalturile lui bruște și brutale, apoi decepțiile, înfrângerile, umilirile, întoarcerea acasă și în fine duiosul său sfârșit, – toate acestea sunt însăși gesturile Spaniei din acea epocă.” Ovidiu Drîmba în Don Quijote – sensul eroului și semnificația operei.

Ce mi se pare cu adevărat fascinant este faptul că încă mai trezește același interes precum cel al perioadei în care a fost publicat. Spune Ovidiu Drîmba că mulți scriitori au încercat să își însușească romanul scris de Cervantes. Au existat multe continuări apocrife ale operei. De altfel, în a doua parte a romanului, Cervantes, dezbate asupra paternității operei sale. Avem un presupus scriitor, Sidé Améte, care aduce în discuție problema paternității romanului dar și a legăturii lui Don Quijote cu autorul acestuia.

După lansarea primei părți, idolul nobil Don Quijote de la Mancha, a devenit atât de popular încât oamenii i-au uitat rapid creatorul. Iar mulți scriitori s-au străduit să scrie continuări ale aventurilor lui Don Quijote pentru a obține creditul pentru întreaga operă. Cervantes însuși exclamă prin gura povestitorului său Sidé Améte că numai pentru el s-a născut Don Quijote și el pentru Don Quijote. Puterea de a schimba acțiunea era numai a lui. Numai ei doi aparțineau unul altuia. În ciuda acelui autor fictiv care a îndrăznit și poate să rescrie faptele bravului cavaler. Cervantes ar putea spune că „Don Quijote sunt eu”.

„dacă în «Don Quijote» recunoaștem oglinda Spaniei din acea vreme, nu putem să nu vedem în ea și cartea dezamăgirii unui om. Viața lui Cervantes a fost un lung șir de deziluzii. Reprezentant strălucit al Renașterii – «cel mai sănătos și mai echilibrat dintre geniile Renașterii» cum îl califică un mare critic spaniol, – în Cervantes se întâlnește contemplativul cu omul de acțiune, mintea pătrunzător critică cu pasiunea idealului îndrăgostitului literelor cu acela al armelor”. Ovidiu Drîmba în Don Quijote – sensul eroului și semnificația operei.

Ar trebui să urmărim ce își dorește Don Quijote, în opinia lui Ovidiu Drîmba, pentru a-i înțelege cu adevărat condiția. Și descoperim că nu avem în fața noastră un personaj care să tânjească după propria celebritate. Ceea ce este cumva împotriva naturii cavalerului, care, așa cum deducem din romanele cavalerești, totul în ce ține de condiția lui este exagerat. Don Quijote, în schimb, metamorfozează prin hiperbolă numai oamenii și lucrurile din jurul său. Iar această exagerare nu este nimic altceva decât una dintre ironiile lui Cervantes cu privire la principalele caracteristici ale romanelor cavalerești.

Don Quijote vs. Hamlet – Zoe Dumitrescu-Bușulenga

Avem două coordonate ale eroilor ce par să dicteze traiectoria pe care o au eroii literaturii și dramaturgiei moderne, despre care am scris și aici. Din Renaștere păstrăm acest antagonism dintre personajul hamletian și personajul donquijotesc. Deoparte idealistul care eșuează în analitic și cinism, pe de altă parte visătorul optimist și altruist. Două personaje ce par să fie create special pentru a se face această relație perfectă de antinomie. Urmărim de fapt traiectoriile a două culturi diferite. Cervantes este un scriitor al unei culturi cu o tradiție de lungă durată „a unui climat pasional și războinic, de fervoare catolică și ardență lirică arabă hrănind o mare poezie mistică, de prelungire singulară a idealului cavaleresc medieval, de supraviețuire a ideii feudale de onoare”¹.

Shakespeare provine dintr-o cultură ce avea mai mulți moraliști și filosofi decât sfinți. Evoluția națională britanică primise și Reforma alături de spiritul ei critic. Iar principala formă de literatură și teatru pe care o primise era drama în care se cultivau atât elementele comice, cât și cele tragice, formând un contrast foarte puternic².

În ambele cazuri este abordată tema nebuniei, care este folosită în opere în funcție de  modul în care se raporta societatea autorilor la ea. La începutul Renașterii, nebunii erau apreciați. Nebunia în sine era percepută ca o formă de libertate. În Renașterea continentală se făcea referire la nebunie ca la o formă de critică adusă lumii contemporane lor. Prin intermediul ei se explica deviația socială și morală. Însă, după apusul Umanismului, această raportare se schimbă.

Dacă prin nebunie, adică libertate, se putea ajunge foarte repede la adevăr, acum nu mai este o bucurie. „Nebunii” devin sceptici, se cumințesc și se întristează. La Shakespeare doar în comedii lucrurile se mai pot schimba în bine, acolo „unde meditația asupra condiției umane pătrunde în adâncurile tragice ale necesității, adică ale limitelor fatale istorice…”.³

Cei doi eroi urmăresc îndeplinirea aceluiași țel, de a-și împlini menirea dictată de „un înalt ideal etic”. Hamlet mimează mai mult sau mai puțin nebunia pentru a avea libertatea să vorbească direct despre nedreptatea celorlalți. Trebuie să răzbune moartea tatălui său, care nu era doar o datorie filială, ține mai mult de restabilirea axului moral al Danemarcei. Este mai degrabă o problemă axiologică, revenirea la un stadiu primordial pur din punct de vedere etic. Don Quijote visează, de asemenea, la atingerea unui stadiu etic pur, ce pare să fi existat undeva în trecut, îi va spune acest lucru și lui Sancho Panza:

„Prietene Sancho, află că m-am născut, din voința cerurilor, în vârsta asta de fier în care trăim, ca să pot reînvia în vremea ei vârsta de aur, sau «vârsta aurită», cum i se zice de obicei. Eu sunt cel căruia i-au fost puse deoparte primejdiile, faptele mari, isprăvile de vitejie…” Cervantes citat de Zoe Dumitrescu-Bușulenga în articolul Don Quijote și Hamlet, doi eroi ai Renașterii târzii.

Cum scopul urmărit de cei doi aparține unui „paradis pierdut” putem înțelege și inadecvarea lor la lumea în care trăiesc. Don Quijote se hotărăște să devină un cavaler rătăcitor într-o vreme în care „instituția cavalerească dispăruse” și împreună cu ea au dispărut și idealurile ei. Don Quijote este entuziast și gata de luptă, Hamlet este deja obosit de lumea coruptă în care trăiește. Pentru el, Danemarca, este o lume care și-a pierdut umanitatea, moralitatea. Idealul său umanistic i se arată imposibil de atins, de asta e prins în reflexii lui filosofice.

Scopul e același pentru amândoi, modalitatea de atingere diferă în funcție de particularitățile fiecăruia. Dar, cum trăiesc într-o  lume care nu îi poate înțelege, se însingurează, iar mesajul lor nu este primit. Idealismul și visarea sunt strivite de opacitatea contemporanilor lor. Dacă urmărim cu atenție monologurile fiecăruia în parte observăm că amândoi își deplâng singurătatea care a survenit în urma alegerii lor nobile. Dar scopul lor umanist nu poate fi împlinit fără contribuția și convingerea semenilor lor. De aceea fiecare în parte se leapădă de țelul lor înaintea propriei morți.

Limitele donquijotismului – Miguel de Unamuno

Miguel de Unamuno∗ (1864-1936) considera că nebunia lui Don Quijote se naște tocmai din credința lui în „indestructibilitatea” ființei umane, așa cum o numește Kafka. Cavalerul Tristei Figuri al lui Unamuno, precizează Harold Bloom în Canonul occidental, pornește o cruciadă împotriva morții în sine, așa cum apreciază Unamuno însuși. „măreață a fost nebunia lui Don Quijote pentru că s-a născut dintr-o cauză mare – lupta continuă pentru supraviețuire, sursă a celei mai extravagante nebunii, dar și a celor mai eroice acțiuni”∗∗.

Miguel de Unamuno s-a dedicat foarte mult exegezei narațiunii lui Don Quijote, în special asupra nebuniei eroice a cavalerului cauzei pierdute. Interesat de dezbaterea asupra condiției omului conferite de siguranța morții, încearcă să ofere o perspectivă asupra romanului scris de Cervantes din acest punct de vedere.  De aceea spune că lupta purtată de Don Quijote este împotriva morții. Premisa acestuia este că specificul romanului sau donquijotismul se traduce prin faptul că „nebunia este realitatea, iar obiectivitatea istorică este o nebunie”.

Nebunia în perioada Renașterii nu era privită cu teamă, de cele mai multe ori nebunilor li se atribuiau diverse puteri sau se credea că au o anumită profunzime a gândirii. „Nebunia oamenilor fiind de aceeași natură, ele sunt atât de lesne potrivite împreună încât au slujit la realizarea celor mai puternice legături ale societății umane: stă mărturie această dorință de nemurire, această falsă glorie şi multe alte principii pe care se sprijină tot ceea ce se face în lume.”∗∗∗ Un citat prin care se reflectă modul în care erau percepuți nebunii. Din partea lor de cele mai multe ori se aștepta să dea dovadă de o anume înțelepciune.

Iar această înnobilare a nebuniei se va transfera parțial în conștiința romanticilor. Care nu cred că Don Quijote este bolnav, îl consideră un adevărat erou. Dar ceea ce rămâne relevant pentru perspectiva noastră este faptul că, așa cum spune Unamuno, Don Quijote chiar luptă împotriva morții, iar asta o înțelegem din însăși sfârșitul lui. Cavalerul se stinge din viață când acceptă realitatea morții. Aventura lui ne spune un alt lucru important despre cavaler, faptul că este în căutarea unui nou sine. Preferă celebritatea, bogăției de care se putea bucura ca guvernator. Este un joc pe care Don Quijote îl acceptă cu toate regulile și pericolele sale. Privește realitatea în funcție de ceea ce caută. Nu este propriu-zis un „ca și cum” pentru el este adevărul/realitatea în sine.

Articolul a putut fi scris cu ajutorul lucrărilor: 

1.  Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Don Quijote și Hamlet, doi eroi ai Renașterii târzii, articol din culegerea „Studii de literatură universală”, vol. VIII, București, 1966;
2. Harold Bloom Canonul occidental, trad. Diana Stancu, Editura Univers, București, 1998;
3. Michel Foucault în Istoria nebuniei în epoca clasică, trad. Mircea Vasilescu, Humanitas, București, 2005;
4. Ovidiu Drîmba, Don Quijote – sensul eroului și semnificația operei.

Note de subsol

¹ Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Don Quijote și Hamlet, doi eroi ai Renașterii târzii, articol din culegerea „Studii de literatură universală”, vol. VIII, București, 1966;
² Idem;
³ Idem;
∗ prozator spaniol, filosof, profesor, eseist, poet și dramaturg;
∗∗ Miguel de Unamuno citat de Harold Bloom în Canonul occidental, trad. Diana Stancu, Editura Univers, București, 1998, p. 149;
∗∗∗ Fontenelle citat de Michel Foucault în Istoria nebuniei în epoca clasică, trad. Mircea Vasilescu, Humanitas, București, 2005, p. 172.

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate