Încă din cele mai vechi timpuri natura nu a reprezentat un domeniu foarte ușor de cercetat.
Presocraticii vin să demonstreze faptul că studiul sistematic al legilor naturale fundamentale nu a reprezentat la vremea aceea o preocupare foarte mare. Știința la care se raportau ei consta mai mult în agricultură sau mici „inginerii” care să ridice nivelul de trai, lucruri care să ușureze sarcinile de zi cu zi de la vremea aceea. Dar fără să își explice în date exacte cum se face că micile lor invenții chiar funcționau. Cu alte cuvinte, anticii de pildă descoperiseră eficacitatea navigării cu ajutorul vaselor cu vele, însă nu își puteau explica modul prin care funcționa descoperirea lor, neavând experimente sau date precise.
Cunoscând lumea dintre Ceruri și Pământ
Dacă ar trebui să vorbim despre inovațiile din planul științific ale Antichității cel mai des am aduce în discuție intuiția și descoperirile făcute în domeniul astronomiei. Aceștia au încercat să se depărteze de credințele novicilor îmbibate în fantezie și au observat cerul așa cum este. Au mers mai departe de premisa conform căreia astrele ar fi ale unui tărâm divin. Printre primele informații oferite de ei s-au numărat cele legate de mișcările corpurilor cerești, interesați de faptul că Soarele, Luna și stelele apăreau și dispăreau pe bolta cerească. Până în prezent nu am putut descoperi dacă unul dintre acești mari gânditori au reușit să deducă faptul că geocentrismul nu este adevărat. În orice caz oamenii au reușit să identifice constelațiile din ceruri și au folosit aceste semne ale Zodiacului pentru a defini calendare și anotimpuri.
Matematica a fost un domeniu care se dezvoltat în Orientul Mijlociu, însă originile acesteia sunt greu de descoperit, având în vedere faptul că aceasta pare să fie alta în funcție de izvoarele istorice accesate. În prezent se speculează că originea matematicii a fost simpla evidență în comerț și guvern. Egiptul a făcut progrese remarcabile în dezvoltarea geometriei de bază. Se crede că avansarea lor are la bază necesitatea definirii clare a teritoriul agricol după inundațiile anuale ale Nilului. Mai apoi geometria și-a găsit sensul rapid și în astronomie.
Filosofia naturii din Grecia antică
În ciuda faptului că în funcție ce civilizația greacă s-a dezvoltat capătă o stabilitate mai mare, încă există războaie cu frecvență destul de crescută. Astfel durează destul de mult până să se concretizeze o anumită pace care să fie favorabilă studiului. Astfel putem explica de ce elitele de intelectuali au apărut relativ târziu în cadrul Greciei Antice. Euclid și Pitagora sunt printre primii care reușesc să se dedice studiului matematicii.
În științele „exacte” se pot evoca destule inovații și evoluții. de exemplu Leucipp este unul dintre cei care au refuzat să accepte explicațiile de natură magică legate de fenomenele observate în natură. Democrit, unul dintre discipolii săi, a continuat acest demers deschis de el. Amândoi susțineau că materia este formată din mai multe particule minuscule, de dimensiuni atât de mici încât nu puteau să fie secționate, tăiate, erau indivizibile. Particulele descoperite purtau denumirea de „atomi”, grecescul atom are semnificația de indivizibil.
Filosofia naturii lui Aristotel
Pe când mentorul lui Aristotel, Platon dar și Socrate, erau axați mai mult pe filosofia morală, acesta era preocupat mai mult de observarea lumii fizice. Acesta era de părere că observarea fenomenelor fizice poate să îl conducă către descoperirea legilor naturale care guvernează întreaga lume. Dar, spre deosebire de predecesorii lui, Leucipp și Democrit, era convins că acestea erau întrucâtva de natură divină.
Filosofia lui Aristotel este una naturală, este o știință care are la bază multă observație. Întreaga sa filosofie are un fundament rațional, lipsită de experimentare. Lui Aristotel i s-a imputat faptul că analiza sa este lipsită de rigoare. Ba chiar i s-a reproșat faptul că este inconsecventă seria sa de observații, în principiu nu se poate oferi un verdict, filosofia continuă să-l integreze și să-l considere o autoritate în metafizică.
Mișcările obiectelor la Aristotel
Pentru toate fenomenele descoperite în natură, Aristotel a oferit o explicație care vine în linia „metafizicii presocratice”. În ideea că a pornit de la premisa că materia este formată din cinci elemente, mai exact:
- Foc;
- Pământ;
- Aer;
- Apă;
- Eter (substanța divină a cerurilor).
Aceste patru elemente ale lumii noastre trec printr-o serie de schimbări și formează anumite relații și legături între ele. Eterul era văzut ca un anumit tip de substanță, într-un mod complet diferit. Elementele acestea fizice, sau lumești, proveneau fiecare în parte din dimensiuni ale lumii fizice, sau tărâmuri, diferite. Noi trăim pe Pământ, iar acest tărâm se intersectează cu cel al aerului și al focului sau apei.
Repausul reprezenta starea firească a lucrurilor, cumva ne amintește și de viziunea lui Parmenide. Motiv pentru care mișcarea aceasta era de fapt o altă încercare a obiectelor de a ajunge la starea lor inițială și firească de stagnare, de repaus. De exemplu o piatră cade datorită naturii sale, aceasta fiind din tărâmul Pământului și revine la starea sa firească. Fumul se ridică pentru că este format atât din aer, cât și din foc, astfel încearcă să ajungă la tărâmul înalt al focului, motiv pentru care flăcările se extind în sus.
Chiar dacă a formalizat logica Aristotel a fost de părere că matematica și lumea naturală nu au nicio legătură esențială. În opinia sa, matematica se preocupa de obiecte neschimbate cărora le lipsea realitatea, în timp ce filozofia sa naturală se concentra pe schimbarea obiectelor cu o realitate proprie.
