Mihai Kantzer (pseudonimul literar al lui Bogdan Popescu), director al Institutului Cultural Român de la Stockholm (din 2018); director al Centrului Național al Cărții din Cadrul Institutului Cultural Român (2013-2018); studii postuniversitare și universitare: doctor în filosofie (2007); bursier OSI/FCO Chevening al Universității Oxford (2003-2004); bursier ERASMUS al Universității „La Sapienza” Roma (1999-2000); bursier TEMPUS al Universității din Bologna (1998); studii universitare la Facultatea de Filosofie a Universității București (1995-1999). Cărți (de autor și în colaborare): Qualia și filosofia conștiinței(Antet, 2007); Filosofia conștiinței și științele cognitive (împreună cu Angela Botez, Cartea Românească, 2002). A publicat poezie în România literară, Luceafărul, Convorbiri literare, Arca, Viața Românească, Ramuri, Contemporanul.
Mi-a atras atenția cartea (coperta) lui Kantzer, asta pentru că e înfășurată într-un conglomerat de imagini și caricaturi suprapuse. Iar coperta patru semnată de criticul literar Al. Cistelecan, a fost o referință destul de sigură să-mi dau silința să descopăr poezia din Indicele fericirii globale (Tracus Arte, 2021). Situațiile limită din poemele de aici se referă la scurtele evadări în lumea facebook, unde orice click poate declanșa o sumedenie de reacții care mai de care mai derapante. Ibovnica e apelată în mai toate versurile (căci cu cine să dialogheze poetul?) și ea este sursa tuturor nenorocirilor și soluția pentru oricare dintre fenomenele distructive.
Să nu ne pripim să gândim conceptual versurile sale, că nu e chiar așa. În primul rând că este un poet al vorbăriei și al vieții împărțite în plan real și cel virtual. Răscolește foarte profund în angoasele perioadei pandemice și în efectele globalizării. Trebuie să găsim un țap ispășitor pentru (fenomenul sclavizării moderne) furia poetică, nu-i așa? Dar să nu ignorăm tandrețea „mă gândesc adesea la tine/ neuronii noștri vibrează împreună/ se descarcă reciproc, se încălzesc cadupă o iarnă lungă/ mi-ai spus să nu mai fiu indiferent,”(Neurosentimente, p.9), dar suferă de sindromul hiperrealității, așa încât filtrează emoțiile prin rațiune.
Ceva accente catastrofice, metalice, hibride, acute, înălțate înspre un aspect de traumă ca în „Apocalipsa pokémon”, prezice o mare vânătoare ca în jocul cu pricina, dar construiește o metaforă pentru viitoarele posibile realități, căci nu se știe care dintre ele va fi, își ia rolul de profet în țara lui să nu se ferească de cele ce vor urma, și le scrie fără senzația că toate acestea vor schimba ceva, au doar caracter pur informativ (sau nici măcar).
Nu avem de-a face cu un poet al pretențiilor. Pretențiile sale nu se ridică la nivelul schimbărilor climatice, în dragoste, sau în lume, este o poetică pesimistă, dar atât de convingătoare că-ți vine să o aplici.
Eforturile lui Kantzer de a deveni persuasiv îl plasează pe primul loc în capacitățile de a enunța neajunsurile societății false, cu conturi și emoții online, cu fotografii „selfie-uri” care să reflecte realitatea pe care ne-am dori-o și nicidecum realitatea pe care o trăim în timp real. Este un mediu în care se fabrică alte nuanțe ale vieții noastre în care obligația trezitului a doua zi nu ne mai dă timp de a ne bucura autentic de viața în sine. Dar ce este viața? Dar câtă substanță filosofică în spatele poemelor din acest volum.
Ce este timpul? Ce este trupul? Cui i-l dăm? Care sunt cele mai aberante alegeri pe care le-am putea face?
Citiți să descoperiți secretele fericirii globale, evident că titlul este un paradox și o dovadă de sarcasm de cea mai bună calitate. Ce a adus bun capitalismul? Fericirea promisă fusese libertatea. Există astăzi acea libertate promisă? Kantzer nu oferă răspunsuri în poemele sale, doar problematizează și mizează pe niște lectori destul de inteligenți să înțeleagă că poezia sa nu este simplă poezie, ci mai degrabă o teză umană și un apel la umanitate, toleranță și apropiere.
Dacă tocmai ați spart un pahar din setul preferat, dacă aveți chef de ceva fresh, dacă nimic nu merge înn viața voastră, dacă vă simțiți singuri și nu aveți un umăr pe care să vă rezemați capul, dacă ați vrea să călătoriți departe undeva la o cabană în munți unde acum ninge și totul e acoperit de zăpadă, dacă vreți să vă relaxați pentru o scurtă perioadăde timp cu o carte și nu știți care ar putea fi aceea, alegeți Indicele fericirii globale. Pentru că și Kantzer oricât de elevat și educat este se luptă cu aceleași mori de vânt ale sistemului românesc, exact așa cum vă luptați și voi la sfârșitul zilei de muncă (oriunde ați munci). Și dacă vei deveni conștient, cum autorul este, vei începe să observi viața și să o calculezi statistic.
Cât de relevanți suntem de fapt pentru această imensă lume?
Unde începe boala și mai ales când se oprește? Unde începe legătura și comuniunea sufletească, apropierea față de Dumnezeu și unde se trage o linie de distanțare? Cine nu a pus la îndoială măcar o singură dată deciziile divine, dar cine nu a pus la îndoială măcar o singură dată opera sa literară? Parcurgeți și voi alături de aceste poeme drumul lor și drumul vostru, întâlniți-vă la acele intersecții în care aveți amintiri pe care le detestați, faceți față propriei autoironii. Toți suntem pe facebook. Toți avem nevoie de Kantzer. „fug/ să postez la timp pe Facebook”(Selfie, p.65)
Cartea Indicele fericirii globale se găsește aici!
