O fractură la picior a determinat-o în 1979, să se retragă definitiv din viaţa publică. În 1975, la Sydney, suferise o fractură cervicală. S-a mutat la Paris, unde murit la 6 mai 1992.
Nemțoaica ce în 1947 primise Medalia Libertăţii, iar în 1950 Legiunea de Onoare, pentru contribuția ei la înfrângerea lui Hitler, actriţa şi cântăreaţa Marlene Dietrich, a fost un monstru sacru al cinematografului inter şi postbelic, chintesenţă a glamour-ului hollywoodian, întruchipare desăvârşită a femeii fatale cu privirea filtrată, vocea voalată şi mişcări de felină, potrivit volumului „Dicţionar de cinema” din 1997.
Marlene a fost o femeie foarte atractivă. Când te privea, când începea să-şi mişte gura în felul său unic, inimitabil, interlocutorul – atât cel din sală, cât şi de pe ecran – era vrăjit.
„Hitler este un idiot”
Când Joachim von Ribbentrop, principalul diplomat al Germaniei hitleriste, a abordat-o pentru a juca în filmele de propagandă nazistă ale Führerului, el nu se aștepta ca răspunsul să fie „nu”.
De atunci, Dietrich a avut o problemă, iar numele ei era Adolf Hitler. „Hitler este un idiot”, a spus Dietrich într-un interviu din timpul războiului, transmis din Marea Britanie în Germania. „Băieți, nu vă sacrificați. Războiul este o porcărie”, le-a cerut Marlene germanilor ei.
Refuzul ei de a colabora cu regimul nazist a făcut să fie considerată o trădătoare de mulți conaționali, fiind nevoie de ani de zile chiar și după al Doilea Război Mondial pentru ca cetățenii din Berlin să o accepte.
Office of Strategic Services (OSS) a recrutat-o pe pentru a-i folosi vocea, înregistrând o serie de cântece de propagandă anti-naziste. A interpretat cântecele „Time on My Hands”, „Mean to Me” și „Taking a Chance on Love” în germană pentru a demoraliza trupele hitleriste și italiene. S-a considerat că melodiile acestea „au fost la fel de devastatoare pentru moralul german ca un raid aerian”.
Debutul și căsătoria
Marlene Dietrich s-a născut la 27 decembrie 1901, la Berlin şi a urmat studiile unei şcoli particulare din oraşul Weimar, apoi ale Liceului „Augusta Victoria” din Berlin, pe care l-a absolvit în 1918.
În paralel, a studiat vioara la Conservatorul din Berlin, după care şi-a continuat studiile muzicale în oraşul Weimar până în 1921. După intrarea în trupa de teatru condusă de Max Reinhardt, în anul 1922, a jucat în filme germane.
În 1924, s-a căsătorit cu Rudolf Sieber, cu care a avut o fiică, Maria. Pentru scurt timp, a părăsit scena, iar în 1926 a revenit, jucând în spectacolul „Lou”.
S-a făcut remarcată într-o serie de filme, până în 1929, când a fost distribuită de regizorul Josef von Stemberg în filmul „The Blue Angel” (1930), alături de Emil Jannings devenind o stea internaţională în rolul fatalei cântăreţe de cabaret Lola-Lola.
Pelicula în care Marlene a interpretat piesa „Sunt făcută pentru iubire din cap până în picioare” a fost un succes internaţional pentru ea, făcând-o celebră peste noapte.
La Hollywood
Regizorul Josef von Steenberg a dus-o la Hollywood, unde au realizat multe filme împreună, printre care „Morocco” (1930), „Shanghai Express”, (1932), „The Scarlet Empress” (1934) şi „The Devil is a Woman” (1935), care i-au adus o aură sofisticată şi strălucitoare.
În 1933, a fost distribuită în „Song of Songs”, în regia lui Rouben Mamoulin, iar, în 1936, în „Desire”, filmul lui Frank Barzage. O altă peliculă, în care Marlene a interpretat şi care i-a adus cel mai mare onorariu din istoria Hollywoodului, până la acea dată, a fost „The Garden of Allah”, pentru care producătorul Selznick i-a dat 200.000 de dolari.
În 1930, s-a stabilit în SUA, devenind cetăţean american în 1939. A mai jucat în filme, precum „Destry Rides Again” (1939), „Follow the Boys” (1944), „A Foreign Affair” (1948) şi „Touch of Evil” (1958).
Cotitura
În 1953, în cariera sa de actriţă s-a produs o cotitură odată cu prestaţia muzicală, pe care a avut-o pe scena hotelului „Sahara” din Las Vegas.
În 1954, i-a cucerit pe londonezi la celebra „Café de Paris”. În următorii ani, a început să apară pe marile scene din toată lumea.
În anul 1960, a întreprins multe turnee, interpretând în cluburi de noapte cântece foarte populare, precum „Falling in Love Again”.
În 1960, a cântat pentru prima oară în Germania, iar în 1964, a fost primită în Rusia cu mare entuziasm. În 1965, a cântat pe scena Festivalului de la Edinburgh. Între anii 1967-1968, s-a bucurat de mari succese pe Broadway. În 1968, a fost invitată într-un turneu în Australia.
A revenit pe marele ecran, jucând în peliculele „Witness for the Prosecution” (1957), „Judgment at Nuremberg” (1961).
Recunoașterea oficială
De-a lungul carierei a primit nominalizări sau a fost distinsă cu o serie de premii între care: nominalizare, în 1931, la Premiul Oscar pentru cel mai bun rol principal pentru pelicula „Morocco”; nominalizare, în 1958, la Premiul Golden Globe pentru cea mai bună actriţă la categoria dramă pentru pelicula „Witness for the Prosecution”; în 1962, premiul David di Donatello pentru rolul din filmul „Judgment at Nuremberg”, potrivit imdb.com.
A mai fost distinsă cu Medalia Libertăţii (1947), Legiunea de Onoare în grad de cavaler (1950), Knight of the Order of Leopold (1965), Legiunea de Onoare în grad de Ofiţer (1971), Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor (1983). A primit, la 2 august 1960, şi o stea pe Stea pe Hollywood Walk of Fame.
