Dacă dreptatea ca sentiment moral este, fără îndoială, înnăscută în oameni, Justiția, ca instituție, cu textele și procedurile sale complexe, datează din Antichitate. Dar abia în Evul Mediu, în special pe vremea Sfântului Ludovic, Justiția a luat forma pe care o cunoaștem, cu defectele și calitățile sale. Roma a inventat legea, nu doar pentru a institui raporturi juridice (contractul, proprietatea, pedeapsa etc.), ci pentru a cataloga și teoretiza relațiile dintre oameni, pe scurt, de a face din ele o știință, un obiect de studiu și analiză…
Juriștii romani au fost primii care au încercat să înțeleagă relațiile dintre oameni, pentru a le îmbunătăți. Ne-au lăsat o imensă moștenire, în special datorită vastelor compilații ale lui Iustinian, împărat al secolului al VI-lea, pe baza cărora aveau să se întemeieze universitățile medievale (Bologna, Orléans etc.). În această imensă realizare, Justiția, ca instituție, ocupă un loc relativ mic, marii juriști fiind mai mult profesori de drept sau eventual avocați decât judecători. Iar aceștia din urmă erau adesea indivizi din Roma care arbitrau în ultimă instanță, înainte ca Imperiul să-și impună judecătorii, apoi guvernatorii săi în provinciile cucerite.
În mod similar, în Antichitatea târzie, pe care istoricii anglo-saxoni o numesc încă Epoca Întunecată, instituțiile judiciare nu erau în prim plan din mai multe motive. În primul rând, se punea accent pe celebrele legi germanice: legea salică a francilor, legile burgunzilor sau ale vizigoților. Perioada următoare, numită Evul Mediu târziu, de asemenea prea des disprețuită, nu este atât de întunecată și anarhică pe cât s-ar putea crede. Însă, odată cu procesul prin care nobilii au devenit independenți, din cauza slăbirii unor puteri monarhice, incapabile de a menține o autoritate centrală, faimosul feudalism nu a fost cu siguranță propice justiției raționale și profesionale. Reclamantul și, mai des, vinovatul sau nevinovatul erau supuși unor torturi menite să le demonstreze buna-credință.
Începuturile Justiției moderne
În jurul secolului al XIII-lea au apărut cu adevărat începuturile justiției așa cum o cunoaștem astăzi, în special datorită Regilor din dinasti Capet. Când în 1226 tânărul Ludovic al IX-lea i-a succedat tatălui său pe tronul Franței, nimeni nu bănuia că acel băiat de 12 ani va deveni într-o zi unul dintre cei mai mari regi din istorie. Prestigiul său va fi așa de mare încât toți întâii născuții dinastiei Bourbon chemați să domnească îi vor purta într-o zi numele pentru a-i aduce un omagiu. Asta pentru că omul și-a dedicat întreaga viață apărării și ocrotirii valorilor creștine. Dorind să-și facă țara vrednică de Dumnezeu, a lansat o serie întreagă de reforme pentru a face Franța mai dreaptă. Așa a pus bazele unei justiții moderne, mai egalitariste.
Ca adult, Ludovic al IX-lea a avut o domnie inspirată de valorile creștinismului, pe ideea că puterile spirituale și politice pot fi întrupate de un singur om. A atenuat excesele feudalilor în favoarea noțiunii de bine comun și a dezvoltat justiția regală, unde suveranul apare ca „justiția supremă”. În acest fel, el a făcut treptat Franța să treacă de la o monarhie feudală la o monarhie modernă, bazată nu doar pe relațiile personale ale regelui cu vasalii săi, ci pe cele ale regelui, ca șef de stat, cu supușii săi. Rege reformator, care dorește un regat ai cărui supuși vor fi subiecții unei puteri drepte, introduce prezumția de nevinovăție, limitează utilizarea torturii, interzice răzbunare privată și stabilește Supplicatio, adică dreptul de a putea apela la rege pentru modificarea unei hotărâri.
Reformele judiciare
În ordonanța din 1245 , a instituit „ carantina-regală”. A stabilit un armistițiu de cel puțin patruzeci de zile de la data la care apare un subiect de discordie între două părți, pentru a limita războaiele private, de atunci înainte interzise. Astfel, orice răzbunare era interzisă până la expirarea termenului, permițând relaxarea tensiunilor.
În 1247 , a trimis anchetatori regali a căror misiune era să-l informeze cu privire la starea țării și să se implice direct în domeniile justiției, administrației, impozitelor și armatei. Introduce executorii judecătorești și administratori numiți și plătiți de rege, care își exercită funcțiile în aproximativ douăzeci de circumscripții distincte, care împărțeau pentru prima dată imensul regat al Franței. Recrutați din mica nobilime locală sau burghezie, acești ofițeri erau obligați să respecte reguli stricte, stabilite prin ordinul din 1254. Ofițerii regali erau, de asemenea, supravegheați de anchetatori a căror misiune era să stabilească limitele fiecăruia și să transmită în scris toate plângerile la curtea regelui, care începe să fie împărțită în secțiuni precise: Consiliul, care se ocupa cu politici; Curia în parliamento, care va deveni parlament; Curiei în compotis , strămoș al Curții de Conturi.
Marea Ordonanță
În decembrie 1254, Ludovic al IX-lea promulgă „Grande Ordonnance”, care are rolul să reformeze guvernul regal în profunzime. Este, de fapt, vorba de mai multe texte regale promulgate între iulie și decembrie 1254. Majoritatea acestor texte abolesc măsurile luate de „senescalii” regali, încălcând vechile obiceiuri locale. Aceste texte ordonă, de asemenea, ofițerilor regali să facă dreptate fără distincție oamenilor și să refuze orice cadou pentru ei sau familia lor. Aceștia nu puteau percepe nicio amendă fără judecată, trebuiau să considere că orice acuzat care nu este condamnat este nevinovat și li se interzicea, de atunci încolo, să împiedice transportul grâului, măsură destinată combaterii foametei.
În decembrie, adaugă o serie de măsuri referitoare la moralitatea pură. Blasfemia, jocurile de noroc, împrumuturile cu dobândă și frecventarea bordelurilor și tavernelor sunt interzise ofițerilor regali. Ordonanțele nu afectează doar ofițerii regali. Pentru a-și conduce supușii spre mântuire, regele interzice prostituția, pedepsește blasfemia, interzice jocurile de zaruri și fabricarea lor, precum și jocurile de șah și table. În cele din urmă, tavernele sunt rezervate călătorilor și interzise populației locale.
„Marea Ordonanță” a fost reluată în 1256 . Noul text prezintă mai multe diferențe față de cel din 1254. Ordonanța din 1256 rezultă din modificarea textelor din 1254, care erau mai degrabă instrucțiuni către executorii judecătorești și senescali, într-o ordonanță generală pentru Regat. În această nouă ordonanță regală, Ludovic elimină orice referire la utilizarea torturii și revine, în special, la interdicția strictă a prostituției. Drepturile femeilor asupra moștenirilor și zestrelor lor trebuie respectate în mod special: femeile fiind considerate ființe slabe, revine justiției regale să le protejeze. Ludovic interzice astfel ca o femeie să fie pedepsită pentru greșelile soțului ei. În 1261, în conformitate cu al patrulea Consiliu lateran, o nouă ordonanță regală a abolit calvarul. Procesele prin foc și apă din care acuzatul trebuia să iasă nevătămat sau bătăliile din care trebuie să iasă învingător erau înlocuite cu dovezi raționale sau testimoniale .
Reglementarea prostituției
În Evul Mediu, cei responsabili cu ordinea publică, municipalitățile, domnii laici sau ecleziastici organizau prostituția din secolul al XII- lea ca pe un rău mic. Existau chiar bordeluri deținute de mănăstiri. Dar, după cum am văzut anterior, la întoarcerea sa din Țara Sfântă, Ludovic vrea să restabilească ordinea în Regat. Astfel, interzice complet prostituția prin ordonanța sa din 1254. Toate femeile și fetele care se ocupau de prostituție erau chemate să renunțe la ea. Erau evacuate din orașe, departe de biserici și cimitire, iar oricine le punea la dispoziție o casă pierdea chiria de un an. Dacă, după un avertisment, continuau să se prostitueze, ordonanța prevedea că hainele și casele lor va fi confiscate și vândute în beneficiul autorităților fiscale. În cazul unei infracțiuni repetate, ordonanța prevedea că vor fi interzise în orașe și sate, sau chiar în regat. În același timp, regele a luat fondurile necesare din vistieria sa pentru a permite mănăstirii Filles-Dieu, special destinată primirii prostituatelor pocăite, să primească în plus două sute de persoane.
Dar experiența îi demonstrează suveranului că ordonanța este inutilă. Urmărite, prostituatele își schimbă aspectul pentru a-l lua pe cel al „femeilor cinstite”. În 1256, într-o a doua ordonanță care o revocă într-un fel pe prima, regele permite prostituatelor să-și practice meseria, dar în afara zidurilor orașelor și departe de lăcașuri de cult, doar ziua, până la șase seara.
