Home > Cultură > Istorie > Tragicul între concept și fenomen – categoria estetică, alfabetul suferinței
Cultură Istorie Literatură

Tragicul între concept și fenomen – categoria estetică, alfabetul suferinței

Tragicul între concept și fenomen- categoria estetică, alfabetul suferinței

Tragedia era una dintre formele înalte de artă în opinia lui Aristotel. În Poetica îi configurează profilul, oferind o definiție, schemă de scriere și structură constitutivă. Importanța ei în istoria omenirii constă în faptul că din ea se naște atât teatrul, cât și o nouă direcție în filosofie.

În capitolul VI din Poetica, Aristotel, dezbate asupra tragediei ca formă de artă. Apoi, în celelalte capitole, se oprește asupra naturii tragediei. Vorbind despre elementele importante în reprezentarea scenică, dar și în scrierea unei tragedii. Oferind date teoretice și sfaturi în privința subiectului, personajelor (eroii tragici) etc. De asemenea, face o diferențiere între multiplele subiecte abordate. Ne oferă câteva căi de reușită și condițiile succesului. Precizează ce anume face o tragedie să fie bună. Susține că în mod necesar trebuie să prezinte „o acțiune a unui caracter nobil”.

În capitolele XIII și XIV abordează rolul tragediei și definește conceptul de catharsis. Admite că, pe scenă, se prezintă unele dintre cele mai nefericite evenimente din istoria poporului grec. Dar asta nu se întâmplă fără folos. Reprezentarea întâmplărilor ce privesc cele mai importante personalități elene, pot fi o învățătură pentru omul simplu. Rolul tragediei este unul aproape religios, trebuie să ne creeze frică și milă în același timp. În urma vizionării unei tragedii, omul trebuie să se simtă purificat, spunea Aristotel.

Despre catharsis

Filosoful aduce în discuție implicațiile catharsisului, concept folosit ca o metaforă. Prin catharsis înțelegem purificarea prin intermediul artei. O viziune care contrazice teoria artei a lui Platon. Perspectiva conform căreia arta este o umbră a umbrei (vezi mitul peșterii, despre care am scris aici). Platon spune că arta imită elementele obișnuite din viața omului. Iar lumea omului este o imitație a lumii ideale. Prin urmare, natura artei este de două ori mai înșelătoare și mai imperfectă.

Tragicul între concept și fenomen- categoria estetică, alfabetul suferinței

Pentru grecii antici, teatrul, are rolul de a determina omul să se raporteze diferit la realitate. Tragedia, pornind de la ideea catharsisului, așa cum îl identifică Aristotel, îl determină pe om să transcendă realitatea. Prin intermediul catharsisului poate să depășească limita orizontului său de cunoaștere. Sentimentele, care îi sunt trezite în urma vizionării tragediilor, îl fac să înțeleagă lumea dincolo de concret.

Tragedia și tragicul

Tragicul (categorie estetică) se naște din tragedie. Înțelegem că în mod esențial ține de spiritualitatea greco-latină dar și de cea iudeo-creștină. Într-adevăr, regăsim esența tragicului în tragedie, există o legătură genetică, dar tragicul nu se reduce la ea, chiar dacă se naște în interiorul ei.¹ Îl regăsim în multe alte genuri literare decât în tragedie, cât și în alte arte decât literatura sau teatru. Iar determinarea naturii lui nu trebuie făcută în funcție de cele spuse de Aristotel.

„teoria lui Aristotel nu are drept scop să definească tragicul ca atare: ea se interesează mai ales de structura pieselor și de reprezentarea acțiunii” . Christophe Cusset citat de Vasile Morar în Estetica. Interpretări și texte, Cap. IV Tragicul.

Pentru a accesa esența tragicului trebuie să avem în vedere și teoretizările făcute pe marginea tragediei. Dar și pe cele făcute prin intermediul meditațiilor „metafizice și etice, străvechi sau recente, asupra sensului vieţii şi al destinului omenesc”². Astfel, pornind de aici putem identifica fenomenul tragicului și în viața de zi cu zi, dar și în istorie și existență. Prin urmare, existența tragicului precedă punerea lui în scenă în cadrul tragediilor.

Gândirea omenească leagă de tragic categoriile ontologice generale. Ne gândim la tragic că este o parte constitutivă a condiției umane, tragicul este legat de necesitate (fatalitate) și libertate. Măsura în care evenimentele tragice sunt inerente existenței noastre, dar și condiționarea noastră prin prisma lui.

Tragicul ca fenomen

Înțelegem că tragicul trece de bariera ficționalului. Prin intermediul lui putem descoperi modul în care se raportau vechii greci la destinul omului. Credeau în predestinare, însuși orizontul ontologic grec antic se formează de la premisa predestinării. Soarta omului era condiționată de divinitate, dar destinul nu putea fi învins nici de zei, se afla deasupra tuturor, era un fel de divinitate supremă. Prin urmare, înțelegem că viziunea lor asupra predestinării este definitorie pentru percepția tragicului.

Tragicul între concept și fenomen- categoria estetică, alfabetul suferinței

Prin intermediul predestinării și al tragicului descoperim condiția umană. Există elemente definitorii ale tragicului pe care le extragem din situațiile tragice ale mitologiei elene. În primul rând trebuie să ne oprim asupra a două mari aspecte. Tot ce s-a petrecut cu un om este implacabil și ireversibil. Și omul este vinovat de faptele sale chiar și atunci când nu a fost înștiințat de consecințele faptelor sale.  Grecii se raportau la această realitate prin intermediul a două aserțiuni:

  • „nici măcar zeii nu pot schimba cursul trecut al evenimentelor” (Homer). Din care înțelegem că viața omului și istoria sunt pline de evenimente tragice născute din necesitatea (obligativitatea) de a suporta suferința, dar și a durerilor nemeritate;
  • „nimeni pe lumea asta nu este scutit de nenorociri” (Sofocle). Tragicul văzut ca fenomen de distrugere al valorilor, ca în cazul nihilismului care spune că valorile sunt legate de epocile în care au luat naștere. Așadar, au o anumită durată care le conferă relevanța.

Tragicul presupune valori absolute, viața, libertatea, demnitatea etc. Trimite către transcendență, face apel la sensul moral și metafizic al vieții și a condiției umane. Esența tragicului în viața omului presupune prăbușirea a ceva măreț. Prin intermediul unui caz individual se ajunge la caracterul solemn al destinului omenirii. Deducem că destinul este o cerință a tragicului, omul măreț pus în fața desfășurării implacabile a evenimentelor tragice. Lucruri ce nu pot fi niciodată ocolite, omul măreț va fi pus față în față cu fatalitatea existenței umane.

Tocmai prin intermediul destinului ajungem să înțelegem esența umană, iar tragicul dezvăluie această esență. Condiția fatalității ține de paradoxul acesta, regăsit și în tragedia greacă, unde omul măreț este învins în lupta cu fatalitatea. Nimic nu îl salvează de la suferință și nici din fața morții, divinitatea nu face rabat de la regulă, condiția omului este intrinsecă. Viața implică moartea, măreția include căderea, prin intermediul ei putem vedea umbra pesimistă care se întinde deasupra vieții. Și atunci pentru ce poate lupta omul dacă nu există bine? Libertatea este în voința omului care se face simțită și în voința răului.

Vina tragică

Prin vină tragică se face referire la o acțiune sau chiar trăsătură de caracter a unui erou tragic ce îi cauzează decăderea umană. Vina tragică poate consta într-o decizie sau o acțiune care schimbă în întregime paradigma lui existențială. Cu alte cuvinte este vorba despre necesitatea unei schimbări a eroului tragic, care, altfel va sfârși prin moarte sau oricum va fi învins. Câteva exemple putem regăsi în tragediile lui Eschil, Sofocle sau Euripide.

Aristotel se oprește în Poetica asupra acestui concept. Spune că există câteva tipuri de vini tragice. Prima asupra căreia se oprește este hamartia – care se află la întâlnirea dintre caracterul eroului tragic și acțiunile sau comportamentul lui, este o greșeală ce ține de un defect, de o circumstanță creată de erou. Hybris, care se referă la o vină care se naște din orgoliul eroului tragic, decizie luată din mândrie (așa cum face Oedip, când își ucide tatăl din orgoliu, deși la el este ceva mai complex, îi era sortit să își ucidă tatăl).

Tragicul între concept și fenomen- categoria estetică, alfabetul suferinței

Mitul lui Oedip reprezintă un punct de pornire a unei teorii freudiene, din care s-a distinge un anume vis colectiv. În care copilul este gelos pe părintele de același sex, fiind o concurență pentru afecțiunea acestuia. O sexualitate infantilă asupra căreia psihanalistul s-a oprit de mai multe ori. Ar fi vorba despre un „vis fundamental al copilului îndreptat cu dragoste către mamă și cu gelozie către tată”³. În cazul lui Oedip nu se poate vorbi despre asta propriu-zis, nu știe cine sunt părinții săi. Atunci când își ucide tatăl, este un gest îndreptat împotriva unui bătrân care i s-a părut indolent. Mama este soția celui învins. Ce impresionează în tragedia lui este faptul că nu a știut, vinovații fără vină sunt cei care duc la alt nivel ideea de măreție care decade, fundalul întotdeauna pesimist, în care regăsim condiția umană.

Hamlet și paradoxul tragic

În cazul lui Hamlet am putea spune că, potrivit principiului decompoziției, toți bărbații cu o vârstă anume ar putea să îi fie tată. Moartea propriului tată trebuie să fie răzbunată, urmând logica unei lumi mai vechi. El trebuie să stingă focul cu foc, iar asta nu îi va aduce niciodată liniște.

Neliniștea lui tragică izvorăște din faptul că  răzbunarea trebuie să urmeze logica legii talionului. În cazul lui implică uciderea altui om, păcat pe care trebuie să și-l asume dacă vrea să urmeze îndemnul tatălui său din lumea morților. Un fapt ce nu îi va asigura o stare de plenitudine, dar va calma spiritul celui nedreptățit. Dacă nu urmează legea talionului, trebuie să poarte cu el vina lipsirii spiritului tatălui său de libertate. Moartea lui Hamlet, de după uciderea lui Claudius, pune capăt unui cerc al terorii. Nu ar fi putut trăi cu vina de a fi omorât un om (doi oameni).

„(Hamlet) nu a fost conceput ca un om al faptei, ci ca un prinț al gândirii umaniste și nu poate supraviețui negării propriilor principii de existență.” Vina tragică, Ileana Mălăncioiu, Polirom, București, 2013, p. 33.

Hamlet trăiește cu siguranța vieții de după moarte, confirmată de chiar spiritul tatălui său. Motivația care se află la baza determinării sale de a-și răzbuna tatăl. Nu este un revoltat metafizic și nu trăiește ca și cum… are vie în minte mereu realitatea morții. Este conștient că vina se află de ambele baricade ale alegerii pe care va trebui să o facă. Nu e un nehotărât, întârzierea momentului uciderii regelui Claudius se datorează hiperconștiinței sale. Este terorizat de propriile gânduri pentru că „are intuiția faptului că adevărul pe care îl caută îl va ucide”³’.

Tragicul între concept și fenomen- categoria estetică, alfabetul suferinței

Sursa: greelane.com

Un chin de care ar putea scăpa doar prin propria moarte, dar nici sinuciderea nu poate fi o soluție pentru el. Credința în viața de după moarte, cauzalitatea conferită de nemurirea omului (existența sufletului) îl împiedică pe Hamlet să se  sinucidă. Crima și sinuciderea contravin în mod esențial întregul lui sistem de valori, îi anulează propria persoană. Motiv pentru care „Hamlet omoară murind, în semn că nu putea supraviețui faptei în vederea și împotriva căreia a fost conceput”.³”

Condamnarea la libertate și absurdul

Albert Camus vorbește despre lipsa sensului existenței omului. Romanele lui, Străinul, Ciuma, Căderea sunt cărți clasice ale literaturii existențialiste. Opere în care putem distinge liniile gândirii sale filosofice. Pentru a înțelege pe deplin viziunea lui asupra existenței umane, asupra a ceea ce numește filosofia absurdului, trebuie să consultăm lucrările Mitul lui Sisif și Omul revoltat.

Numele lui rămâne important în literatură, dar și în filosofia recentă. În anul 1957 este distins cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1957, pe care îl acceptă, spre deosebire de J.P. Sartre, alt mare scriitor, dramaturg și filosof existențialist. Pentru o imagine completă asupra existențialismului ca mișcare filosofico-literară va trebui să citim operele amândurora. Dar, la fel de important este să facem și o comparație a operei celor doi.

Tragicul între concept și fenomen- categoria estetică, alfabetul suferinței

Albert Camus a fost impresionat de ideea lui Sartre, conform căreia „scopurile scuză mijloacele”. O gândire ce parține revoluționarilor comuniști. Dar în același timp a spus că o asemenea gândire nu ar duce la o umanitate desăvârșită, fapt ce l-a deranjat pe Sartre. După disputa aceasta cei doi nu și-au mai vorbit. Despărțirea lor a fost fundamentată pe lucruri mult mai profunde. Inclusiv conceptele cheie erau privite diferit.

Camus se raporta diferit la autenticitatea existențială, pe care o definește în mod personal. În opinia lui Sartre autenticitatea existențială consta într-o alegere fundamentală cu privire la modul de a trăi. Ce meserie sau ocupație își aleg oamenii, de filosofi, scriitori, sau chiar alegeri de orientare politică. Libertatea de a alege ne face responsabili de tot ce ni se întâmplă și de tot ceea ce facem. Pe când, Camus duce totul într-o zonă a fatalității. Autenticitatea existențială consta în conștientizarea omului a lipsei de sens a tuturor acțiunilor noastre. Toate planurile și proiectele noastre sunt fără speranță. Omul trebuie să-și recunoască propria condiție absurdă a existenței sale.

Viziunea lui a fost explicată în cartea-eseu Mitul lui Sisif, prin compararea omului cu Sisif. Camus vede chinul lui Sisif, condamnat de zei să care la nesfârșit un bolovan care se rostogolește mereu la vale, indiferent de eforturile lui. Acest sentiment al absurdității care se insinuează în viețile oamenilor este cel care îl interesează pe filosoful francez. Pornește de la viziunea lui Kierkegaard care intuiește disperarea omului, care, în cazul filosofului danez, trimite către salvare. Pentru Kierkegaard există viață de după moarte. Pentru Camus există viața de aici și de acum.

„Negarea este Dumnezeul existențialilor. Mai exact, dumnezeul acesta nu se susține decât prin negarea rațiunii omenești. Însă, ca și sinuciderile, dumnezeii se schimbă de la om la om. Există mai multe feluri de a face saltul, important este însă să sari. Aceste negări mântuitoare, aceste contradicții din urmă care nu recunosc obstacolul peste care nu s-a sărit încă se pot naște la fel de bine (iată paradoxul pe care-l vizează acest raționament) dintr-o anumită inspirație religioasă, cât și din ordinea raționalului”. Albert Camus, Mitul lui Sisif, trad. Magda Jeanrenaud, Polirom, 2020, p. 61.

În ciuda lipsei de sens a muncii lui, Sisif este, în opinia lui Camus, un erou. Ceea ce îl face erou este faptul că își acceptă soarta și continuă să trăiască. Sisif nu se plânge de starea în care se află. Consideră că fapta pentru care este pedepsit merită tot efortul lui. Nimic din ce face el nu este nedrept, doar divinitatea a nedreptățit omul. De aceea ar trebuie să înțelegem că Sisif este fericit.

„Sisif, proletar al zeilor, neputincios și revoltat, cunoaște întreaga amploare a condiției sale mizerabile: la ea se gândește în timp ce coboară. Clarviziunea care trebuie să constituie chinul său îi împlinește concomitent victoria. Nu există destin care să nu poată fi învins prin dispreț”. Albert Camus în op. cit., p. 165.

Revolta constă în faptul că este conștient de absurdul situației sale, dar nu se lasă învins. Sisif este erou pentru că își îndură soarta și prin atitudine îi este superior. Nu se plânge de soarta cruntă pe care o are, spune că munca lui este perfectă. Tot ce face este bine, să fii conștient de implacabilitatea situației tale și să nu te declari învins, asta te face cu adevărat învingător.

Note de subsol

  • ¹Vasile Morar în op. cit.;
  • ²Idem;
  • ³ Ileana Mălăncioiu, Vina tragică, Polirom, București, 2013, p. 15;
  • ³’Ileana Mălăncioiu în op. cit., p. 39;
  • ³” Idem.

Pentru a scrie acest articol m-am ajutat de cărțile:

  1. Albert Camus, Mitul lui Sisif, trad. Magda Jeanrenaud, Polirom, București, 2020;
  2. Vina tragică, Ileana Mălăncioiu, Polirom, București, 2013;
  3. Vasile Morar, Estetica: interpretări și texte (site-ul unibuc);
  4. Poetica, Aristotel
Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate