Istorie

Mitul peșterii la Platon. Cea mai cunoscută metaforă a lui Platon despre lumea ideală

Mitul peșterii la Platon. Cea mai cunoscută metaforă a lui Platon despre lumea ideală

Alegoria folosită de Platon cu umbra care este singura legătură dintre oamenii din peșteră și lumea reală poate fi regăsită într-una dintre cele mai importante opere ale Antichității. Pentru cei mai curioși dintre voi puteți găsi mitul foarte bine expus de Platon în cartea a VII-a a Republicii. Lucrarea platoniană care reprezintă centrul întregii opere a filosofului grec. Aici regăsim unele dintre cele mai importante concepte ale sistemului său filosofic. De la cunoaștere până la perceperea frumuseții. Alegoria folosește metafora prizonierilor înlănțuiți în întuneric pentru a explica dificultățile care se interpun între om și adevăr. Omul ajunge greu să ajungă un spirit drept și intelectual.

Alegoria este expusă în cadrul unui dialog, așa cum suntem obișnuiți de Platon, în parte pentru că Socrate credea că filosofia se dezbate, adică se vorbește și nu se scrie, în alta pentru că Platon era un bun scriitor de tragedii înainte să devină filosof. Așadar într-un dialog purtat între Socrate și discipolul său Glaucon se ajunge la conceptul de Adevăr, de frumusețe, de artă și de lume ideală, prilej cu care Socrate recurge la o alegorie (un cumul de metafore), îi spune lui Glaucon să-și imagineze oamenii care trăiesc într-o mare peșteră subterană. Peștera fiind deschisă spre exterior doar la sfârșitul unei ascensiuni abrupte și foarte dificile.

Majoritatea oamenilor din peșteră sunt prizonieri înlănțuiți cu fața către peretele din spatele peșterii, astfel încât să nu se poată mișca în vreun fel, deci să nu poată întoarce capul spre lumea de afară. Un foc mare arde în spatele lor și toți prizonierii pot vedea doar umbrele care joacă pe peretele din fața lor. Au fost înlănțuiți în această poziție toată viața. Mai sunt și alții în peșteră, care poartă diferite obiecte, însă tot ceea ce pot vedea deținuții din exterior și despre ceilalți prizonieri sunt umbrele lor. O parte din ceilalți prizonieri vorbesc, dar există ecouri în peșteră care îngreunează perceperea celor spuse. Cu alte cuvinte este greu să se înțeleagă ce persoană spune ceva sau ce se tot dezbate în peșteră.

Omul și libertatea

Socrate descrie apoi dificultățile pe care le poate avea un prizonier în adaptarea lumii din afară. Aceștia nefiind în stare de fapt să se adapteze lumii reale. Când oamenii văd că în peșteră există obiecte reale, materiale pe care le pot atinge, nu doar umbre, sunt într-o stare de confuzie. Omul este confuz chiar și în fața adevărului dacă este ceva absolut nou pentru el. Profesorii sau cei care îi ghidează în fața acestui nou adevăr le pot spune că ceea ce au observat înainte a fost doar o iluzie, dar la început, oamenii vor pleca de la supoziția că viața lui trăită printre umbre este realitatea. În cele din urmă, va fi adus în ​​soare, va fi un proces dureros, va fi orbit de Soare, el neexperimentând o atare strălucire. Uimirea provocată de frumusețea lunii și a stelelor îi va năuci. Odată ce se vor obișnui cu lumina, le va fi milă de oamenii rămași mai departe în peșteră și vor dori să rămână mereu la suprafață, fără să se mai gândească la ce au lăsat în urmă. Sau la cei rămași în peșteră.

Noii sosiți vor alege să rămână în lumină, dar, spune Socrate, nu trebuie. Pentru că, pentru o adevărată iluminare, pentru a înțelege și a practica în definitiv ceea ce este bunătatea și dreptatea, ei trebuie să coboare înapoi în întuneric, să se alăture oamenilor înlănțuiți de zid și să le împărtășească aceste cunoștințe. O trimitere către idealul socratic al omului. Potrivit căruia frumusețea corpului trebuie să fie conformă cu ce frumusețea interioară la care face referire în mod special în cadrul conversației dintre el și Phaidros, în dialogul omonim scris de Platon.