Zamolxis, zeul suprem căruia i se închinau strămoșii noștri daci, reprezintă una dintre cele mai impresionante personalități ale mitologiei noastre. În jurul numelui său s-au născut numeroase povești și legende, care până și în ziua de astăzi fascinează prin puterea și înțelepciunea divinității neamului care ne-a dăruit curajul și iscusința în război.
Prima menționare a lui Zamolxis datează din anul 1400 î.Hr și îi aparține lui Herodot, părintele istoriei din Grecia Antică. Acesta a scris cu multă iscusință despre un bărbat de origine dacă pe nume Zamolxis, al cărui țel suprem în viață era cunoașterea. Și-a închinat astfel soarta în numele medicinei și al astrologiei și a plecat singur în lume, dorind să afle cât mai multe cu putință.
În momentul în care și-a atins scopul, Zamolxis s-a întors în Dacia și a dorit să împărtășească cu semenii săi cunoștințele dobândite în anii săi de călătorii. A fost văzut ca un străin, așa că a fost nevoit să găsească o modalitate ingenioasă prin care să-și demonstreze superioritatea.
Planul său a fost bine pus la punct și în final a avut efectul dorit. Le-a spus celor din jurul său că va reveni din Lumea de Dincolo, apoi și-a înscenat propria moarte și a căzut în luptă. S-a ascuns apoi într-o peșteră din munți și a așteptat momentul potrivit să-și facă apariția. În momentul în care au văzut minunea, dacii l-au ridicat la rangul de divinitate și i s-au închinat pentru putere în război.
O altă variantă a legendei lui Zamolxis îl prezintă pe zeu drept un sclav și ucenic al marelui Pitagora, unul dintre cei mai renumiți filosofi și matematicieni din Grecia Antică. De la acesta ar fi dobândit cunoștințe legate de astronomie și funcționare a lumii, precum și despre nemurire. După ce și-a terminat studiile, dar și după o călătorie impresionantă în Egipt, bărbatul s-a întors în Dacia și a arătat întregului său popor cum sufletul poate să trăiască veșnic.
Legenda continuă apoi ca și cea prezentată anterior, cu Zamolxis care s-a ascuns în așa-numita lui „cameră subterană” din munți, de unde a revenit biruitor 3 ani mai târziu.
„Sunt informat de către grecii care trăiesc pe malurile Hellespont-ului și Pontus-ului că acest Zamolxe a fost în realitate un om, că a locuit în Samos și că pe când era acolo fusese sclavul lui Pitagora, fiul lui Mnesarchus. După ce și-a obținut libertatea s-a îmbogățit, iar, plecând din Samos, s-a întors în țara sa. Tracii în acea vreme trăiau într-un mod mizerabil și erau o rasă săracă și ignorantă.” ne arată Herodot.
Zamolxis ajunge zeu și este slăvit de daci
După aceste evenimente miraculoase pentru acea vreme, dacii vechi l-au ridicat pe Zamolxis la rangul de zeu. Cultul său a crescut semnificativ în perioada ce a urmat, iar în timpul domniei lui Burebista era considerat o divinitate atotputernică. În tradiția dacă, anul 713 î.Hr., care era considerat anul de naștere al lui Zalmolxis, a fost considerat primul an al calendarului dacic.
În calitate de zeu, atribuțiile sale nu au rămas foarte bine întipărite în paginile istoriei, mai ales că înainte de Hristos, majoritatea religiilor erau politeiste. Astfel, Zamolxis a fost considerat atât o divinitate supremă, cât și zeu al celor trecuți în neființă și al misterului.
Zamolxis, zeul în numele căruia dacii făceau sacrificii sângeroase
Nu încape nicio îndoială că dacii erau luptători neînfricați, care plecau la război cu sufletul deschis și dornici să-și demonstreze curajul. Credința lor principală era că există viață după moarte, iar cei care sunt răpuși în luptă vor ajunge la Zamolxis, unde se vor bucura de o viață veșnică și plină de plăcere.
Cum Zamolxis era divinitatea supremă în cultura lor, dacii i se rugau cu sfințenie, dedicându-i adesea ceremonii impresionante și sângeroase. Zeul îi răsplătea prin putere în luptă și curaj, iar ei se simțeau protejați și i se dedicau în totalitate.
O ceremonie cunoscută a dacilor este cea conform căreia viața unui bărbat curajos era sacrificată în numele zeului lor. O dată la 4 ani, un dac era ales să fie trimis la Zamolxis, împreună cu mesajele pe care semeni săi aveau să le transmită zeului. Acesta sărea de bunăvoie în 4 țepușe, iar în cazul în care nu supraviețuia, era considerat faptul că divinitatea nu a vrut să primească darul muritorilor și că bărbatul alea era nedemn. În cazul în care murea, dacii sărbătoreau și erau fericiți că ceremonia lor a fost un succes, iar zeul va fi darnic cu ei acum că și-a primit sacrificiul din partea lor.
„Geţii, un neam barbar care a gustat şi el din filosofie, aleg în fiecare an un sol spre a- trimite semizeului Zamolxis. Aşadar, este înjunghiat cel socotit cel mai vrednic dintre cei ce se îndeletnicesc cu filosofie, cei care nu sunt aleşi se mâhnesc amarnic, spunând că au fost lipsiţi de un prilej fericit”, mai relatează istoricul Herodot.
Peștera din Polovragi, locul sacru al zeului și al vindecării
Ca orice zeu, și Zamolxis avea un loc al său în lumea muritorilor, unde aceștia se adunau să îl slăbească. Legendele spun că divinitatea a trăit într-o peșteră ascunsă din satul Polovragi, un loc mistic unde preoții daci se adunau adesea pentru a realiza diferite ceremonii religioase. Numele locului provine de la o plantă misterioasă cu o putere tămăduitoare. Vechii daci credeau că are capacitatea de a vindeca orice boală sau rană.
Situată în munții Parâng, peștera poate fi vizitată și astăzi, fiind considerat un loc mistic în care trecutul și prezentul se îmbină, iar figura zeului dac încă dăinuiește protectoare asupra locului.
Zamolxis, zeul lup, cel capabil să se metamorfozeze în diferite forme
Una dintre cele mai cunoscute legende formate în jurul lui Xamolxis este legată de capacitatea lui de a se metamorfoza. Dacii credeau că zeul lor posedă o putere inimaginabilă, reușind să-și schimbe înfățisarea în fel și chip. Multe povești îl înfățișează sub formă de lup, un animal slăvit de populația din vechia Dacie. Animal de pradă și stăpân al pădurii, lupul a avut o semnificație deosebită în cultura dacică, fiind și parte a steagului lor. În consecință, Marelui Zeu, după cum mai era numit Zamolxis, îi era atribuit lupul, mai exact lupul alb.
