Istorie

Martin Heidegger și umanitatea care se află permanent în metafizică

Martin Heidegger și umanitatea care se află permanent în metafizică
preparingforgre.com

„Ce este metafizica?”

Martin Heidegger consideră că temeiul filosofiei, esența prin care se deosebește net de celelalte științe, este interogația care merge către temeiul existenței lucrurilor. Problema ființei va fi pentru el cea mai importantă problemă a metafizicii. În viziunea lui orice interogare metafizică va trimite întotdeauna către întreaga problematică a metafizicii. Susține o prelegere de deschidere a anului universitar pentru Universitatea din Freiburg la date de 24 iulie 1928. Subiectul prelegerii va fi prezentarea mizei filosofiei, oferă un răspuns elaborat întrebării: „Ce este metafizica?”, o interogație a cărei formulare reușește să  trimită către temeiurile metafizice și să plaseze filosofia în cercul celorlalte științe, fiind rostită în fața unui auditoriu format din specialiștii mai multor specializări, prezintă importanța științelor în formarea existenței.

Umanitatea va rămâne mereu situată în metafizică. Iar metafizica este singura care poate întemeia o eră „în măsura în care menține o umanitate într-un anumit adevăr cu privire la ființarea ca atare în întregul ei, reținând-o totodată acolo”. Martin Heidegger, Metafizica lui Nietzsche, traducere de Ionel Zamfir şi Cătălin Cioabă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, p. 12

Martin Heidegger menționează la începutul prelegerii sale faptul că științele se definesc prin intermediul obiectului pe care-l studiază, sunt delimitate de modul în care se raportează la obiectul studiat.

Redimensionarea ființei prin intermediul științelor, care studiază doar ceea ce este, oferă un răspuns incomplet asupra ființei Dasein-ului („Interogarea filosofică privitoare la ființarea ca atare este meta ta physika; ea întreabă trecând dincolo de ființare, ea este metafizică”.  Este totodată un mod impropriu felul dezbinat în care abordează obiectul, se pierd de esența lor, iar lipsa de unitate a științelor face imposibilă o analiză unitară asupra esenței științelor:

„Domeniile ştiinţelor sînt cu desăvîrşire separate intre ele. Felul în care ele îşi abordează obiectul este fundamental diferit. Această puzderie de discipline dezbinate nu îşi mai află astăzi o unitate decît datorită organizării tehnice a universităţilor şi facultăţilor; ea nu îşi păstrează o semnificaţie decit prin caracterul practic al scopurilor pe care le urmăresc diferitele specialităţi. În schimb, a pierit înrădăcinarea ştiinţelor in temeiul esenţei lor”. Raportarea la știință, ca gândire asupra unei probleme este specifică omului (Dasein-ului uman), fiind un mod de a-și exprima libertatea: „Raportarea dezvăluitoare la ființare este (…) o posibilitate liberă a Dasein-ului uman. Numim în genere modalitatea de a fi care este proprie Dasein-ului uman şi doar lui, căreia printre altele, că posibilitate liberă, îi aparţine şi cunoaşterea: existenţă.”

Martin Heidegger și umanitatea care se află permanent în metafizică

Sursa: pinterest

Omul și condițiile existenței sale

Existența este specifică strict omului, spune Heidegger, doar lui îi sunt specifice cele două condiții ale existenței: „faptul-de-a-fi-în-lume” și „libertatea”.[8] Filosoful consideră că lumea  este o „proiecție totalizatoare a Dasein-ului, premergătoare oricărei raportări” față de ființare dar prin ea este posibilă „raportarea constantă a omului la fiinţarea care nu este el însuşi.”[9] Într-un mod mult mai lizbil, va numi Dasein-ul în lucrarea Ființă și timp: „Fiinţa însăşi, la care Dasein-ul se poate raporta în cutare sau cutare fel şi la care întotdeauna se şi raportează într-un fel sau altul, o numim existenţă.”[10]

Modurile de a fi în lume sunt instituite, la Heidegger, în funcție de modul în care se raportează la lume.

Dasein-ul are proprietatea de a nu fi „în chip nemijlocit”, precum obiectele neînsuflețite (asemena unei pietre), Dasein-ul se va raporta mereu la ceva, iar prin acea raportarte ajunge la sine. Omul există prin faptul că se poate raporta la sine, pe când obiectele lipsite de conștiință le este specific „faptul de a fi în chip nemijlocit”, nu au un mod anume de a fi în lume: „Piatra în sine este welilos, e lipsită de lume; ea poate, atâta vreme cît există Dasein-ul, cîtă vreme există „existența”, să se afle și în lume, pentru că nu se raportează la nimic, ci „se mulțumește” cu nemijlocita prezență.”[11]

Viața în terminologia lui Heidegger este ceva la întâlnirea dintre felul de-a fi al pietrei și cel al omului. Este undeva la întâlnirea dintre felul intramundan de a fi și existență, în acest stadiu se încadrează animalele și plantele. Pentru că existența începe să fie atunci când Dasein-ul își manifestă libertatea. Heidegger spune că libertatea se manifestă prin puterea Dasein-ului uman de a se raporta la el și la tot ceea ce nu este el, facultate care face posibilă deschiderea omului către „știința ființei”:

„Dasein-ul este omul ca fiinţare exemplară, capabilă să se raporteze la fiinţa fiinţării care e diferită de el însuşi şi la propria lui fiinţă, întrebător-de-fiinţă, înţelegător-de-fiinţă şi rostitor-de-fiinţă şi, ca atare, locul privilegiat – das Da – al fiinţării în care fiinţa, faptul-de-a-fi – Sein – iese la lumină: Da-sein. Altfel spus, Dasein-ul este fiinţarea prin care orice fiinţare se deschide către fiinţa sa, fiinţarea prin care, în cele din urmă, „ştiinţa fiinţei”, ontologia, devine cu putinţă.”[12]

Libertatea calea spre transcendență

Libertatea este văzută la Heidegger ca modalitate de ajungere la transcendență, prin ea este posibilă lumea: „Doar acolo unde există libertate, doar acolo există un a-fi-în-vederea-a, doar acolo există o lume. Pe scurt spus: transcendenţa Dasein-ului şi libertatea sînt identice! Libertatea îşi dă singură posibilitatea internă; o fiinţare care e liberă este in sine însăşi in chip necesar una care transcende.”[13]

Metafizica este definită prin raportare la celelalte științe. Conceptul existențial al științei este cel care va face departajarea celor două discipline. Știința este o raportare cognitivă la ființare, modalitatea prin care Dasein-ul uman se raportează la tot ceea ce nu este el însuși.

Științei îi este specifică „relația cu lumea care domină toate stiinţele ca atare le îndeamnă pe acestea să caute fiinţarea însăşi, pentru a o transforma, potrivit conţinutului ei obiectual şi potrivit modului de a fi, în obiectul unei cercetări amănuntite si al unei determinări capabile să confere un temei. În ştiinţe se împlineşte – potrivit ideii care le este proprie – o venire-în-preajmă, către esenţialitatea tuturor lucrurilor. Această aparte relaţie mundană cu fiinţarea însăşi este susținută și călăuzită de o atitudine liber aleasă a existenței umane.”[14]

Transcendența este, în viziunea lui Heidegger, modalitatea prin care Dasein-ul uman reușește să se raporteze la întregul ființării, iar locul acesta al transcendenței este Nimicul. Importanța acestuia este fundamentală, reprezintă distincția clară dintre ceea ce reprezintă metafizica și celelalte științe, este raportarea față de Nimic.

„Nimicul este astfel „locul transcendenţei”, „locul” în care, pentru a se putea raporta la Întregul fiinţării, omul trebuie să se aşeze constant. Acest „loc” al transcendenţei, de dincolo de ntregul fiinţării, este locul privilegiat al metafizicii. Dacă fiinţarea căreia i se livrează ştiinţa contrazice Nimicul (ştiinţa „nu vrea să ştie nimic de Nimic”).” Pentru Heidegger Nimicul este cel care conduce de fapt spre relevarea Ființei, pentru el „Nimicul metafizicii nu numai că nu contrazice fiinţarea, ci o face pe de-a-ntregul posibilă. Ignorînd Nimicul, ştiinţa îşi ignoră propriile ei condiţii de posibilitate, îşi ignoră „înrădăcinarea în temeiul esenţei ei.”[15]

Temeiul metafizicii și împilinirea subiectului uman (Dasein)

Temeiul metafizicii este atins tocmai prin interogația cea mai vastă a metafizicii are în vedere tocmai Nimicul, cel asupra căruia știința nu s-a gândit să zăbovească: „De ce este de fapt fiinţare şi nu, mai curînd, nimic?”[16] Știința nu va putea să ofere această posibilitate Dasein-ului uman să transceadă ființarea, tocmai pentru a reuș să o cuprindă în întregime, se limitează doar lumea vizibilă: „Ea [ştiinţa] îşi ia ca reper ființarea pe care o găseşte în lume şi pe care poate astfel s‐o cuprindă  cu vederea”.[17]

Prin raportarea exclusivă a ştiinţei asupra a ceea ce se vede limitează explorarea globală a ființării, Dasein-ul este limitat de acestă barieră. Ce pierde din vedere știința, susține Heidegger, este faptul că nu sesizează puterea Nimicului pentru revelarea a tot ceea ce este. „Nimicul este ceea ce face cu putință starea-de-revelare a ființării ca ființare pentru Dasein-ul uman. Nimicul nu este cel care oferă termenul opus ființării, ci el ține în chip originar de esența însăși. În ființa ființării survine nimicnicirea proprie Nimicului.”[18]

Cu toate acestea, nimicul, nu este ușor de cercetat: „Nimicul în originalitatea sa rămâne pentru noi ascuns.” Iar asta se întâmplă prin prisma preocupării noastre excesive față de ființare, „ne pierdem, dăruindu-ne cu totul ființării. Cu cît mai mult, în agitația preocupărilor noastre, ne întoarcem către ființare, cu atît mai puțin o lăsăm să ne scape alunecînd și cu atît mai mult ne îndepărtăm de Nimic.”[19]

Martin Heidegger despre nevoia cercetării Nimicului

Există un raport de interdependență între știință și nevoia cercetării Nimicului, acesta fiind cel care trimite către ființare ca întreg, ce asupra căreia stăruie cu cercetarea, știința nu-și poate atinge de fapt propriul temei, reușind doar să fie în starea de a fi în preajmă, asta se întâmplă prin intermediul a ceea ce exprimă că: „ştiinţa nu ştie, astfel, că ea nu se poate înţelege în afara metafizicii, în afara „angajării în Nimic”, fără de care transcenderea – deci posibilitatea raportării la ființarea ca întreg – nu se poate împlini.

„Interogaţia care trece dincolo de fiinţare” (das Hinausfragen aber das Seiende) şi care accede, astfel, la Nimic este temeiul ultim al ştiinţei, cel care o face pe aceasta cu putinţă.” Relația metafizică-știință și Dasein-ul științific cu Dasein-ul propriu al omului reflectă legătura ontic-ontologic: „Dasein-ul este un fapt-de-a-fi-în-lume nu pentru că el există factic, ci invers, el poate să existe factic ca Dasein deoarece esenţa sa este faptul-de-a-fi-în-lume”.[20]  La rîndul lui, Dasein-ul ştiinţific nu e posibil decît prin „trecerea” (Verwandlung, „metamorfozarea”) omului în Da-sein-ul său”, prin descoperirea sejour-ului său prealabil în Nimic. Aşa cum presupoziţia fiinţării e Nimicul, tot astfel cea a ştiinţei este metafizica şi cea a Dasein-ului ştiinţific este Da-sein-ul metafizic.”[21]

Dasein-ul alături de ființare și ființă reprezintă principalele concepte supra cărora Heidegger își creează schema filosofică. Prin intermediul întrebării fundamentale („De ce este de fapt fiinţare şi nu, mai curînd, nimic?”) ajunge la baza metafizicii și scopului existenței Dasein-ului uman. În opinia lui Dasein-ului uman îi sunt specifice anumite „caracteristici de ființă”: „faptul-de-a-fi-în-lume, faptul-de-a-fi-laolaltă-cu…, înţelegerea, libertatea, proiectul, grija, faptul-de-a-fi-întru-moarte etc. Aceste caracteristici, tocmai pentru că sint specifice doar „existenţei” (Dasein-ului uman), Heidegger le numeşte „existenţialii” (Existenzialien)”[22].

Dasein-ul uman reușește să acceseze Nimicul

În viziunea lui Dasein-ul uman reușește să acceseze Nimicul doar dacă ajunge la acestă interogare fundamentală a metafizicii, cea care este „în mod vădit prima dintre toate întrebările. Prima, desigur, nu în ordinea unei succesiuni temporale a întrebărilor. De-a lungul mersului lor istoric prin timp, oamenii, fiecare în parte şi, deopotrivă, popoarele îşi pun o mulţime de întrebări. Ei cîntăresc şi cercetează şi examinează tot felul de lucruri pînă să ajungă la întrebarea De ce este de fapt fiinţare şi nu, mai curînd, nimic?[23]

Din moment ce se ajunge destul de greu la această interogare și nu mulți reușesc să o atingă, intervine o altă întrebare legată de cum ar putea fi accesibilă omului o asemenea interogație. Heidegger va susține faptul că este accesibilă prin intermediul temeri originare. Oricât de neaccesibilă pare această teamă originară, filosoful, spune că se poate trezi oricând în noi, legată de ea este și starea-de-menținere a Dasein-ului în Nimic, iar acest lucru este posibil prin teama de moarte. Condiția omului face posibilă o situare afectivă care să creeze un context favorabil apariției interogației fundamentale a metafizicii. Frica reprezintă un mod al situării afective care „poate fi considerat în trei privinţe: lucrul de care îţi este frică, faptul de a-ţi fi frică, lucrul pentru care îţi este frică. Aceste moduri posibile de a privi frica merg mînă în mînă şi ele nu sînt întîmplătoare.”[24]

Această stare este esențială pentru ajungerea Dasein-ului uman la transcendență: „Starea-de-mentinere a Dasein-ului în Nimic – temeiul ei e însăşi teamă ascunsă – este depăşirea fiinţării în întregul ei: transcendenţa.”[25] Menținerea Dasein-ului uman în Nimic reprezintă tocmai atingerea posibilității „de deschidere privilegiate şi care bat cel mai departe ale Dasein-ului, cu scopul de a obţine de la ele o desluşire asupra acestei fiinţări. Interpretarea fenomenologică trebuie să-i dea Dasein-ului însuşi posibilitatea deschiderii originare şi să-l lase, aşa zicînd, să se explici teze el însuşi pe sine.”[26]

Interogarea noastră privitoare la Nimic

Această interogare asupra Nimicului, ce poate fi obținută printr-o situare afectivă. Este specific doar Dasein-ului uman. Și reprezintă modalitatea înfățișării metafizicii însăși: „Interogarea noastră privitoare la Nimic este menită să ne înfăţişeze metafizica însăşi. Numele de „metafizică” provine din grecescul μετά τα φυτικά. Această denumire ciudată a fost înțeleasă mai tîrziu în sensul că ar fi vorba de o modalitate de a întreba care trece μετά– trans – „dincolo” de fiinţarea ca atare.”[27] Iar nimicul este o problemă care apare pe scena filosofiei încă din Antichitate: „ex nih ilo nihil fit, din nimic nu se naşte nimic”, este prezentat printr-o sigură modalitatea de „a fi”, cu sensul de nonființare[28].

Pentru Heidegger va fi mereu o referință la Nimic atunci când se va interoga asupra ființei și viceversa: „Dacă întrebarea privitoare la fiinţa ca atare este întrebarea atotcuprinzătoare a metafizicii, atunci întrebarea privitoare la Nimic este, la rîndul ei, o întrebare care îmbrăţişează întregul metafizicii.”[29]

Heidegger privește fenomenologia ca pe o aducere la lumină, metafizica reprezintă tocmai această posibilitate de a interoga asupra ființării în întregul ei. Iar Dasein-ului uman, această viziune globală asupra ființei și asupra propriei sale ființe îi este accesibilă prin intermediul situării afective specifice numai lui. Necesitatea acestei întrebări reiese tocmai din posibilitatea pe care o oferă Nimicul, aceea de a vedea întregul. Cum știința se raportează exclusiv la ceea-ce-se-vede, nu poate să acceseze ființa ființării. Iar asta înseamnă că limitează Dasein-ul uman.

Doar ontologia fundamentală oferă posibilitate Dasein-ului uman să interogheze asupra ambelor sale preeminențe: „una ontică: această fiinţare este determinată, în fiinţa ei, prin existenţă. A doua preeminenţă este una ontologică: Dasein-ul este, pe baza determinaţiei sale de existenţă, în el însuşi ontologic.[30]

Bibliografie

  1. Heidegger, Martin, Ființă și Timp, traducere Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Humanitas, București, 2003;
  2. Heidegger, Martin, Introducere în metafizică, traducere Gabriel Liiceanu, Thomas Kleininger, Humanitas, București, 1999;
  3. Heidegger, Martin, Repere pe drumul gândirii, traducere Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu, Editura Politică, București, 1988;
  4. Pöggeler, Otto, Drumul gândirii lui Heidegger, traducere Cătălin Cioabă, Humanitas, Bucureşti, 1998.

Note de subsol

  • [1] Martin Heidegger, Desfăşurarea unei interogări metafizice, în Repere pe drumul gândirii, traducere de Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu, Editura Politică, București, 1988, p. 33;
  • [2] Notă introductivă în Martin Heidegger, op. Cit., pp. 17-18;
  • [3] Idem, p. 20;
  • [4] Martin Heidegger, Introducere în metafizică, traducerea Gabriel Liiceanu și Thomas Kleininger,  Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 9
  • [5] Idem;
  • [6] Martin Heidegger citat în op. Cit., p. 20;
  • [7] Martin Heidegger citat în op.cit., p. 21;
  • [8] Notă introductivă în op. Cit. p. 21;
  • [9] Idem;
  • [10] Martin Hiedegger, Ființă și timp, traducere de Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă, Humanitas, București, 2003, p. 18;
  • [11] Martin Heidegger citat în Repere pe drumul gândirii, p. 21;
  • [12] Idem, p. 32;
  • [13] Martin Heidegger citat în Despre esența temeiului, în op. Cit., p. 63;
  • [14]  Martin Heidegger, Repere pe drumul gândirii, p. 33;
  • [15] Idem, p. 26;
  • [16] Martin Heidegger, Introducere în metafizică, p. 9;
  • [17] Otto Pöggeler, Drumul gândirii lui Heidegger, traducere Cătălin Cioabă, Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 42;
  • [18] Martin Heidegger, Ce este metafizica? în Repere pe drumul gândirii, p. 44;
  • [19] Idem, p. 45;
  • [20] Idem, p. 58;
  • [21] Idem, p. 26;
  • [22] Idem, p. 32;
  • [23] Martin Heidegger, Introducere în metafizică, p. 9;
  • [24] Martin Heidegger în Ființă și timp, p. 192;
  • [25] Martin Heidegger în Repere pe drumul gânirii, p. 47;
  • [26] Idem;
  • [27] Idem;
  • [28] Idem, p. 48;
  • [29] Idem, p. 49.;
  • [30] Martin Heidegger în Ființă și timp, p. 19.