Mircea Eliade (1907 – 1986) publică încă din anul 1936, la vârsta de 31 de ani, lucrări în care sunt cuprinse multe din ideile ce aveau să îi asigure celebritatea în domeniul istoriei religiilor. Chiar dacă au fost scrise mai multe cărți menite să prezinte munca acestuia, puțin au acordat importanță așa-numitei perioade românești. Principalul motiv a fost probabil și faptul că lucrările de atunci se aflau numai în biblioteca sa personală. Iar multe din ele erau netraduse în franceză sau în alte limbi de circulație internațională. În acest articol sunt prezentate o parte dintre contribuțiile sale în domeniul istoriei religiilor, dar și filosofice, mare parte din ele fiind preluate și în operele lui literare.
Pregătirea fizică
Filosoful, scriitorul și istoricul religiilor nu au apărut de niciunde, în memoriile sale sunt consemnate mai multe sacrificii și exerciții pe care și le impunea în adolescență pentru a-și depăși limitele. Din anul 1921 începe să doarmă numai 4 ore pe noapte pentru a avea timp să studieze mai mult. Un an în care începe să publice și studii de entomologie. Sau, pentru a-și împinge limitele, după cum spunea chiar el, adopta aceea atitudine de enfant terrible. Despre care a scris cu multă autoironie:
„Demult învățasem să-mi domin dezgustul, izbutind să mănânc, pe rând, pastă de dinți, săpun, cărăbuși, muște, omizi. Când vedeam că pot mastica și înghiți o insectă sa o larvă, fără ca să mai simt repulsia normală în stomac sau în gâtlej, treceam la un exercițiu și mai îndrăzneț. Îmi spuneam că o asemenea stăpânire de sine deschide drumul către libertatea deplină. Lupta contra somnului, ca și lupta împotriva lucrurilor normale, însemna pentru mine, o încercare eroică de a depăși condiția umană.” Mircea Eliade citat de Ioan Petru Culianu în cartea sa: Mircea Eliade, Nemira, București 1995, p. 31.
Mircea Eliade a dorit de la început să aibă o contribuție marcantă în cultura română, țintea formarea unei personalități la nivel internațional. Scria în memoriile sale că muncea enorm, de câteva ori a experimentat somnambulismul. A avut parte de întâmplări ciudate pe fondul ăsta, la un moment dat s-a trezit în mijlocul străzii fără să știe de ce se află acolo. Apoi, prin studiu, descoperă tehnicile yoga, pe care le experimentează la rândul său. Cât despre talentul de scriitor, îl descoperă de la o vârstă fragedă, la 14 ani deja scrie povestirea „Cum am descoperit piatra filosofală”, din care înțelegem cât de mare era pasiunea lui pentru alchimie. Și tot în aceeași perioadă (anul 1925) se insinuează pasiunea pentru orientalistică.
Începuturile: eseistică
În anul 1925, Mircea Eliade, publicase deja 100 de articole, chiar dacă în mare parte făceau parte din sfera entomologiei, avea și eseuri umaniste serioase în care trata probleme precum literatura, filosofia, viața lui Rousseau etc. Acum începe se întrevadă interesul său pentru studiile de orientalistică. Și pe lângă asta putem admite că Eliade dă dovadă de o erudiție de invidiat. Iar, până la plecarea sa în India din 1928, unde rămâne până în 1931, are un palmares eseistic de invidiat. Până în 1935 spre 1940, scrie unele dintre cele mai importante opere: Într-o mânăstire din Himalaya (1932), romanul Maitreyi (1933), India (1934) și Șantier. Preocuparea cu studiile de orientalistică poate fi ușor resimțită și în eseistica perioadei 1934 – 1939, o putem observa mai ales în lucrările sale mai târzii, de maturitate, de istoria religiilor.
În tot ceea ce face, Mircea Eliade, este interesat să fie autentic, are un cult al autenticității, pe care o asimilează cu o profundă cunoaștere a proprie persoane, o diferențiază de „originalitate”. Deși, așa cum spune chiar el, înseamnă același lucru, diferă numai ceremonialul, fonetica și tehnica specifice. Autenticitatea este detronată de ridicol – elogiat de Unamuno în eseul lui despre Don Quijote. Susținea că libertatea este conferită de acceptarea ridicolului, despre care va scrie, în Oceanografie, că este „singura șansă la nemurire”. Asumarea ridicolului este de fapt curajul de a fi liber, nu te mai supui dogmelor, legilor sau superstițiilor.
Tehnici de salvare: Yoga, Șamanism și Alchimia
Privitor la interesul lui Mircea Eliade fată de tehnicile soteriologice∗, Ioan Petru Culianu, consideră că este mai mult o preocupare de natură filosofică asupra libertății umane, fapt evident în lucrările sale despre yoga și alchimie. În cele despre Șamanism (legat de acest subiect, Gabriela Alexandru, a scris mai multe aici) sau în lucrarea „Nașteri mistice” explorează problema existenței unor structuri recurente ale vieții spirituale. Mircea Eliade avea o gândire filosofică, fapt ce reiese și din studiile sale. Acesta își dă doctoratul în filosofia Renașterii la București în anul 1928 apoi, în India la Calcutta, în perioada 1928-1931 studiază filosofia indiană, susținând la București doctoratul cu o lucrare despre gândirea și practicile de tip yoga.
Problema mântuirii sufletului este, tind să cred, un aspect asupra căruia meditează și datorită înclinațiilor mentorului său român, Nae Ionescu. Acesta din urmă a fost, de asemenea, preocupat de aspectul salvării sufletului sau a omului, scrie lucrarea despre Problema Mântuirii în Faust al lui Goethe unde explorează această temă a eliberării/a libertății umane. Mircea Eliade va pune în centrul „religiilor” problema libertății umane, lucrarea despre yoga se încheie cu ideea: „Totul depinde de sensul care i se atribuie libertății” (citat de Petru Ion Culianu în op. cit., p. 60).
În aceeași lucrare despre yoga cercetează legătura dintre norme și libertate, este interesat de autonomia pe care o poate avea omul în fața normei. Eliade este preocupat de raportarea hindușilor la libertate, a studiat și apoi prezentat „concepția despre libertate în gândirea hindusă” în multe din articolele sale. Spune despre libertatea cuprinsă în sistemul yoga, în care predomină multe din conceptele elaborate de Samkhya (în sanscrită: sāṃkhyā), că poate avea semnificație doar în orizontul originii acestui sistem al acosmismului∗ antropologic. Istoricul religiilor explică faptul că, Samkhya și Yoga își propun să elibereze omul de durere, care ar fi datul natural al omului. Cu alte cuvinte, ambele sunt „constrânse, la capătul itinerariului lor să nege durerea ca atare, durerea umană” (ibidem, p. 62).
Dacă privim asta din punct de vedere soteriologic itinerariul ar fi lipsit de sens, fiind o propunere axiomatică a libertății totale a spiritului, prin urmare, este lipsit de suferință. Ceea ce face Samkhya este să nege existența suferinței, nu o consideră reală, iar concepția este exprimată prin ideea că nu poate intra într-o „relație reală cu «sinele»”, suferința este un fapt cosmic, dar își pierde sensul. La această concluzie este invitat omul să ajungă, dar nu printr-un exercițiu empiric, recte sinucidere sau consumul de droguri, orice cale empirică este considerată, în accepția indiană, iluzorie.
Respingerea suferinței se face, conform cu Samkhya, printr-o practică a distrugerii personalității. O propunere ce contrazice în totalitate viziunea occidentală asupra devenirii omului, ce îl scoate în afara umanității. În practicile Yoga ale lui Patanjali este cuprins același obiectiv anti-personalitate, doar prin sacrificare personalității (care „târăște după ea suferința și drama”) se poate atinge libertatea absolută. Depășirea condiției sale îl transformă pe yoghin, devine „jivan mukta, se bucură de condiția paradoxală a unui eliberat(încă) în viață”:
„El trăiește, dar este în același timp eliberat de om; are un scop, totuși se cunoaște – și prin acest fapt este purusha (spiritul acosmic); trăiește în durată și participă în același timp la imortalitate; în sfârșit, coincide cu Ființa totală, nefiind totuși decât un fragment al ei”. Mircea Eliade citat de Ioan Petru Culianu în op. cit., p. 63.
Yoghinul este liber din două puncte de vedere, pentru că este eliberat de viața profană, prin urmare, de toate condițiile de ordin psihologic, sociologic, etic, fiziologic ș.m.d.. Și mai este liber pentru că se „identifică cu Spiritul acosmic”. Mircea Eliade a oferit, de asemenea, atenție anomismului și antinomismului (de care leagă ideea conform căreia „libertatea se manifestă în forme nenumărate, cel mai ades antisociale”, omul liber se situează deasupra oricărei constrângeri de natură etică sau socială) ale diverselor practici de tip yoghino-tantrice. În concepția indiană yoga este o tehnică a libertății – pe care o înțeleg eliberarea de timp, o leagă de acosmismul antropologic.
Șamanismul este abordat în aceeași cheie hermeneutică a tehnicilor yoga. Este interesat de fondul arhaic al tehnicilor, pe care îl consideră asemănătoare cu ale propunerii yoga. Pentru a ajunge la elementele specifice șamanismului se oprește asupra sistemului ideologic. Precizează că tipologia inițiatică are două forme: tehnici de căutare (este vorba de un subiect pasiv care „suportă, uneori involuntar, alegerea unor entități supranaturale”) și tehnici de chemare („presupune un subiect activ care își dă silința să aprofundeze experiența șamanică”). Condiția șamanului este una mult mai complexă decât a yoghinului pentru că, așa cum spunea G. Moréchand:
„șaman nu te naști… Trebuie adăugat: și nici nu devii printr-o simplă opțiune. Șamanul este un ales, șamanismul este o «vocație», o chemare. Viitorul șaman e ales de spiritele auxiliare. E rar ca această alegere să nu fie însoțită de suferință. Semnul ei cel mai obișnuit este boala. Frământat, îndărătnic, viitorul șaman va fi la început târât împotriva voinței sale pe această cale ieșită din comun. În multe cazuri, cu cât mai fățiș va respinge el această soartă, cu cât îi va rezista, cu atât mai clare îi vor fi semnele ei, mai vie și mai dramatică vocația lui. Tot mai mare va fi și atenția celor din jur (…) Accentul este pus, din contră, pe repulsie: bietul om persecutat, nu poate face altcum! Toți șamanii intervievați (…) insistă asupra faptului că fuseseră torturați de neeb (dab neeb: spirite auxiliare) înainte de a se duce să ceară sfatul unui șaman.” Citat de Ion Petru Culianu în op. cit., p. 68.
Legat tot de această condiție a șamanilor de oameni bolnavi, Mircea Eliade, spune că „omul religios este proiectat într-un plan vital care îi dezvăluie datele fundamentale ale existenței umane, adică singurătatea, precaritatea…”. Cu toate acestea, magul arhaic, vraciul sau șamanul reușesc să fie mai mult decât simplii oameni bolnavi, aceștia sunt cei care au reușit să se însănătoșească singuri. În cazul lor este vorba de o dobândire a unui echilibru perfect, la care ajung prin propriile lor puteri și determinare. Voința șamanului este inaccesibilă profanilor, are capacitatea să îndure foamea, înainte să moară rezistă până la 10 zile fără hrană. Exista un timp în care aceștia treceau printr-o ceremonie în care erau „tăiați în bucăți”. Timp în care „sufletul inițiatului călătorește (în extaz) până la divinități sau până la divinitatea supremă, unde primește inițierea”.
Alchimia este privită de Mircea Eliade ca o parte distinctă de începuturile chimiei în sine. În lucrările sale de tinerețe deja identifică două aspecte importante ale alchimiei, prima dintre ele că nu este o prechimie, acestea au origini diferite. Pune în centrul alchimiei aceeași idee soteriologică, este de părere că totul se învârte în jurul unei morți inițiatice, relația: „moarte-și-reînviere”. Chiar în istoria științelor se admite că există două tipuri alchimie. O alchimie „exterioară și exoterică” și una „intimă și esoterică”. Eliade privește alchimia tot prin filtrul soteriologic, acesta spune în Forgerons et alchimies că „arhetipul mitologic nu numai al alchimiei, ci al multor altor tehnici soteriologice, se află în sacrificiul primordial al unei divinități cosmice”. Tot așa cum însăși cosmosul a putut fi creat prin intermediul unui „sacrificiu al acestei ființe primordiale”.
Mircea Eliade pentru o filosofie antropologică
Mircea Eliade are trei idei centrale pe baza cărora meditează la natura umană și la soarta sufletului sau spiritului. În primul rând face distincția sacru și profan, a doua este legată de tema morții și a reînvierii, iar cea de-a treia se referă la degenerarea spirituală a omului de-a lungul istoriei. Prin intermediul acestora și al conceptelor de mit, ritual, timp și simbol își scrie propria viziune „ontologică”. În opinia lui omul modern este rezultatul unui proces complex ce s-a declanșat încă de la începuturile existenței sale.
Pentru trasa traiectoria acestei evoluții sau acestui proces, Mircea Eliade, se va folosi de mai multe elemente ce țin de psihologie. Într-o oarecare măsură se va folosi de ideea arhetipurilor, preluată de la Jung. Dar, pentru a concretiza un sistem propriu, va face apel la simbol, mai exact la natura și cauzalitatea existenței lui. De exemplu, se va întreba dacă existența simbolului precedă existența umană. Mircea Eliade punea accentul pe ideea de inițiere, în opinia lui, numai după ce, omul, va trece peste suferință și moarte poate ajunge la eul său autentic. Meditează foarte mult pe ideea morții, pe care o privește din punct de vedere filosofic, preluând viziuni ale filosofilor orientali și occidentali deopotrivă. Pe lângă toate acestea a fost interesat de problema filosofică a ontologiei arhaice.
Articolul a putut fi scris în totalitate datorită cărții lui Ioan Petru Culianu în cartea sa: Mircea Eliade, Nemira, București 1995.
Note de subsol
∗ Soteriologie – Doctrină a mântuirii prin jertfe benevole;
∗ Teorie conform căreia lumea nu există ca realitate independentă de Dumnezeu.
Citeste si
- 1. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
- 2. Banca Transilvania oferă clienților câștiguri uimitoare. Înscrierile sunt doar până pe 31 iulie! Iată ce trebuie să faci!
