Home > Cultură > Mitologie > Mitul androginului sau căutarea veșnică a sufletului pereche. Ființele perfecte care i-au înfruntat pe zei
Mitologie Premium

Mitul androginului sau căutarea veșnică a sufletului pereche. Ființele perfecte care i-au înfruntat pe zei

Mitul androginului sau căutarea veșnică a sufletului pereche. Ființele perfecte care i-au înfruntat pe zei

La începutul timpului, atunci când ființele umane erau stăpânite de zei și soarta le era decisă întru totul de aceștia, oamenii au fost concepuți în trei forme distincte. Și pe atunci, la fel ca și acum, existau bărbații, descendenți din Soare, femeile, care se născuseră din Pământ, însă creatorii lumii au mai dat naștere și unui al treilea tip de ființe, denumite androgini, care-și aveau originea în astrul stelar Luna.

Androginii, creația perfectă a zeilor

Angroginii erau ființe perfecte, rotunde, care posedau atât componentele femeiești cât și cele bărbătești, înzestrați cu o putere nemaivăzută până atunci. În cartea sa „Banchetul (Despre iubire)”, Platon, unul dintre cei mai mari filosofi ai Greciei Antice îi descrie astfel:

„Corpul întreg al fiecărui om era de o înfăţişare rotundă ; spatele şi coastele în formă de cerc. Aveau patru mîini şi tot atîtea picioare. Aveau şi două chipuri, exact la fel, aşezate pe un gît rotund, un singur cap, pe care erau aşezate cele .Iouă feţe opuse una alteia, patru urechi, două organe de procreaţie şi, în sfîrşit, toate celelalte pe care, prin comparaţie cu acestea, le puteţi lesne reconstitui. ”

Cel mai mare păcat al androginilor a fost faptul că s-au crezut mai presus decât zei, pe care au decis să îi înfrunte și să le devină superiori. Puterea pe care o posedau era de nedescris, iar natura lor perfectă a dat naștere în sufletele lor dorinței de superioritate, pe care și-o puteau îndeplini doar împreună și doar dacă se opuneau forțelor care îi guvernau în acel moment.

„Hărăziţi cu o putere şi-o vlagă miraculoasă, cu o trufie fără de margini, întocmai cum spune Homer despre Efialte şi Otus, ei s-apucară să se suie-n cer ca să se înstăpînească pe zei.”

Zeus îi pedepsește pe androgini și îi taie în jumătate

Așa se face că Zeus a decis să-i pedepsească crunt pentru această îndrăzneală ieșită din comun, care le putea fi fatală. Cerurile aveau însă nevoie de oameni la fel ce mult cum și oamenii aveau nevoie de ele, așa că conducătorul zeilor a fost milostiv și le-a cruțat viețile. Pentru a nu le mai permite vreodată să facă asemenea revolte și gesturi necugetate, le-a luat tot ce aveau mai de preț: perfecțiunea și uniunea.

Adroginii au fost tăiați în două, apoi Apollo și-a arătat milostenia față de ei și le-a vindecat rănile, făcându-i să arate întocmai ca semenii lor, bărbații și femeile.

Separați acum, aceste ființe incomplete își petreceau viața căutându-și cealaltă jumătate. Își doreau să fie din nou compleți, iar această dorință nu îi părăsea niciodată, motiv pentru care sufereau nespus. Scopul lor principal nu mai era acum să supraviețuiască, ci să-și găsească partea lipsă din ei. Tocmai din acest motiv nevoi precum foamea, setea sau osteneala erau ignorate complet, așa că mulți dintre ei și-au pierdut viața.

Iubirea, răspunsul căutărilor eterne ale jumătăților incomplete

Zeii erau martori la durerea lor, însă doar Zeus era cel care le putea decide soarta. Într-o bună zi, atunci când faptele necuviincioase ale androginilor din trecut au fost date uitării, conducătorul Muntelui Olimp a decis să le curme suferința și să le permită să se unească din nou, chiar dacă niciodată în forma lor originală. Astfel, organele lor genitale au fost mutate în față, iar uniunea dintre ei era acum posibilă, din ei urmând să se nască moștenitori care să populeze mai departe Pământul.

„De vreme ce fiinţa era tăiată în două, fiecare jumătate dorea să se alipească celeilalte jumătăţi. Se prindeau în braţe şi se strîngeau atît de tare, din dorul lor de contopire uitau de mîncare şi de tot, devenind incapabile pentru oricare treabă, întrucât una fără alta nu mai vroia să s-apuce de nimic.”

Așa se face că acum oamenii poartă păcatele celor de dinaintea lor, iar dorința de a-și găsi jumătatea nu a dispărut niciodată. Unitatea este mereu asociată cu separarea, căci ceea ce este complet a fost la început divizat în mai multe părți, care doar împreună pot funcționa pentru a crea un tot perfect.

„Fiecare dintre noi este o jumătate de om despărţită de întregul ei, cum ai tăia o plătică, făcînd două dintruna; şi fiecare jumătate îşi caută necontenit frîntura ruptă din el însuşi.”

Tot ce ne-a mai rămas astăzi din forma noastră perfectă este iubirea, care ne ghidează și ne completează viețile. Suntem satisfăcuți și căutarea ia sfârșit doar atunci când sufletul nostru pereche este lângă noi, moment în care viața noastră capătă un sens și ne putem bucura de liniște.

Surse folosite pentru acest material: Platon, „Banchetul (Despre dragoste)”, Editura de Vest, Timișoara, 1992 , Damianofita, ArtForum, NeelBurton