Shogunii: uimitoarea ascensiune a războinicilor care au condus Japonia timp de 700 de ani

Shogunii au reprezentat puterea Japoniei în perioada Evului Mediu. Chiar dacă Japonia avea împărați, aceștia erau simple marionete și nu aveau o putere reală, iar acest lucru s-a întâmplat timp de secole. Adevărata putere era în mâinile shogunului, care conducea țara în numele împăratului. Cel mai cunoscut shogunat este Shogunatul Tokugawa, fondat la începutul secolului XVII si desfiintat in secolul XIX. Stăpânirea shogunilor a început însă cu mult înainte de Tokugawa, în secolul XII.

Tilul de „shogun” a avut de la început conotații militare și s-a născut în perioada Heian (794 d.Hr -1185 d.Hr.). S-a format din alăturarea a două cuvinte: „sho” care înseamnă comandant și “gun” care înseamnă trupe. Traducerea titlului ar fi “comandantul trupelor”. “Shogun” este abrevierea lui “sei-i taishogun”, care s-ar traduce “generalul care înlătură barbarii”. La începutul perioadei Heian, triburile Emishi (care locuiau în nord-estul insulei Honshu, cea mai mare din Japonia), au rezistat în fața autorității imperiale din Kyoto.

Samuraii

Pentru a-i subjuga pe Emishi, împăratul a trimis armate de-a lungul secolelor VIII și IX d.Hr. Triburile Emishi erau considerate barbare iar generalilor care au reușit să le învingă li s-a oferit titlul de „shogun”. Mai târziu în perioada Heian, Emishi au fost subjugați sau trimiși pe insula Hokkaido, așa că titulatura nu a mai fost folosită. Această perioadă va vedea și ascensiunea samurailor, clasă a războinicilor care a prealuat puterea. Înainte de asta, Japonia era condusă de împărat și aristocrație.

Cele mai iportante clanuri ale samurailor au fost Taira, Fujiwara și Minamoto. Razboiul Genpei (1180-1185) s-a încheiat cu victoria clanului Minamoto asupra clanului Taira, în bătălia de la Dan-no-ura. Minamoto no Yoritomo (liderul clanului Minamoto) a preluat puterea, devenind conducătorul Japoniei. Prin comparație cu aristocrații, care se bazau pe lucruri materiale, samuraii aveau alte valori după care își ghidau viața: simplitate, corectitudine și forță.

Yoritomo a instaurat un sistem de guvernare care se baza pe aceste idealuri înalte. Samuraii s-au inspirat și din budismul zen, ale cărui învățături se potriveau cu modul lor de viață. Yoritomo a condus independent curtea imperială din Kyoto, dar trebuia să domolească puterea aristocraților. Astfel, a început să numească lorzi feudali printre samurai. Aceste titluri erau primite ca recompense pentru samuraii loiali care îl serveau.

Primul shogun

Shogunatul lui Yoritomo a început în 1185, fiind recunoscut oficial în 1192, an în care Yoritomo a început să folosească titlul de “shogun”. Shogunatul lui a fost numit Shogunatul Kamakura, deoarece Yoritomo conducea Japonia din orașul Kamakura care se afla la 60 km de Tokyo. În 1199, Yoritomo a murit iar shogunatul i-a revenit fiului său, Minamoto no Yoriie. Bunicul matern al lui Yoriie a primit funcția de regent (care guvernează provizoriu o monarhie). În cele din urmă, funcția de regent a devenit dreptul ereditar al clanului Hojo care a condus Japonia în această perioadă.

În 1219, moartea lui Minamoto no Sanetomo (al treilea shogun Kamakura) marchează sfârșitul domniei clanului Minamoto. A fost ales un nou shogun din familia Kujo, o ramură a clanului Fujiwara. Kujo Yoritsune, soția noului shogun, era nepoata lui Yoritomo. În 1221, împăratul în retragere Go-Toba se răzvrătește împotriva Shogunatului Kamakura, încercând să recupereze puterea curții imperiale.

Această rebeliune a rămas în istorie cu numele de Războiul Jokyu dar încercarea lui Go-Toba a fost un eșec. Clanul războinic Hojo a câștigat cel mai mult de pe urma acestui război deoarece puterea lui asupra shogunatului a crescut. Puterea clanului Hojo era atât de mare, încât putea să aleagă următorul shogun. Clanul Hojo și-a menținut această putere până la dispariția Shogunatului Kamakura din 1333.

Mai devreme cu doi ani, Go-Daigo, alt împărat al Japoniei, a încercat să desființeze shogunatul, însă rebeliunea a fost zdrobită iar împăratul a fost exilat. În 1333, Go-Daigo a scăpat din exil și a condus o altă revoltă. Forțele imperiale deja se pregăteau să mărșăluiască spre Kyoto. Shogunatul Kamakura l-a trimis pe samuraiul Ashikaga Takauji să întărească apărarea orașului Kyoto, care a fost capitala imperială a Japoniei în perioada 794-1868. Era numită Heian-kyo, „capitala păcii și liniștii”.

Fiind conștient de faptul că puterea shogunatului asupra Japoniei a scăzut în afara regiunii Kamakura, samuraiul Takauji a ales să îl ajute pe împărat, care avea mai multă putere. S-a întors în Tamba (provincia sa natală) și a condus o armată împotriva shogunatului. Unii dintre susținătorii shogunilor au renunțat și ei, ducând la distrugerea Shogunatului Kamakura și a clanului Hojo.

De la Kamakura la Ashikaga

Împăratul a devenit din nou conducătorul Japoniei dar acest lucru nu a durat prea mult. Provinciile erau controlate de lorzi feudali iar Go-Daigo nu a putut să-i liniștească pe samuraii care l-au susținut. Împăratul nu avea suficientă putere. În 1335, un membru al clanului Hojo care a reușit să supraviețuiască, Hojo Tokiyuki, a ridicat o armată și a capturat Kamakura.

Samuraiul Takauji i-a cerut lui Go-Daigo să-l numească shogun și să-l lase să conducă armata imperială împotriva rebelilor. Deși a fost refuzat de către împărat, Takauji a pornit oricum spre Kamakura, l-a învins pe Tokiyuki și luat orașul în stăpânire. Acest lucru a provocat tesiuni între Takauji și curtea imperială, care l-a acuzat de uciderea lui Morinaga, fiul împăratului, ținut până în acel moment la Kamakura. Takauji a mai fost acuzat pentru că și-a plătit servitorii fără aprobarea curții imperiale.

Acest lucru a dus la un război între Takauji și Go-Daigo. Samuraiul a învins armata împăratului și a capturat capitala dar forțele imperiale s-au regrupat și au reluat orașul Kyoto. După trei luni de la înfrângere, Takauji s-a întors și a capturat orașul pentru a doua oară. A anunțat că Go-Daigo și-a pierdut puterea și a numit împărat un alt membru al familiei imperiale. Și-a luat titlul de “shogun” iar în 1336, a fost format Shogunatul Ashikaga. Perioada 1333-1336, când Go-Daigo era la putere, poartă numele de Restaurarea Kenmu.

Shogunatul Ashikaga

Shogunatul Ashikaga a fost cel mai slab dintre cele trei care au condus Japonia. Asta pentru că shogunii Ashikaga ofereau împăratului mai multă putere, comparativ cu shogunii Kamakura. Un alt motiv era că Ashikaga conduceau din Kyoto, fiind aproape de curtea imperială. Ashikaga Yoshimitsu, al treilea shogun Ashikaga, avea reședința în Muromachi (zonă din Kyoto). De aceea, Shogunatul Ashikaga mai este numit și Shogunatul Muromachi.

În această perioadă, puterea shogunilor era limitată pentru că nu au reușit să se impună în fața lorzilor feudali (daimyos). Puterea shogunatului depindea de loalitatea lorzilor. Cu timpul, daimyos au început să se certe între ei, fiecare încercând să-și crească puterea. Influența shogunatului Ashikaga a scăzut iar shogunul a devenit conducător doar cu numele, asemenea împăratului.

În 1467, un conflict legat de succesiune a dus la Războiul Onin, purtat între două familii de samurai care erau de partea shogunatului. Războiul s-a sfârșit zece ani mai târziu dar conflicul deja se răspândise în provincii. Războiul Onin este precursorul perioadei Sengoku sau perioada Statelor Războinice. Shogunatul Ashikaga a reușit să-ți mențină puterea încă o sută de ani, terminându-se în 1573. Atunci, Ashikaga Yoshiaki (ultimul shogun Ashikaga), a fost alungat din Kyoto de către lordul feudal Oda Nobunaga.

Shogunatul Tokugawa

Câteva decenii mai târziu, perioada Sengoku s-a sfârșit. În 1600, Tokugawa Ieyasu, un lord care fusese vasal clanului Oda, a câștigat bătălia de la Sekigahara care machează nașterea Shogunatului Tokugawa. Ieyasu a adoptat titlul de shogun mult mai târziu, în 1603. Shogunatul Tokugawa a însemnat pace și stabilitate pentru Japonia, după un secol de războaie. După un timp, această pace a devenit stagnare.

Shogunatul Tokugawa a impus o ierarhie socială care conținea patru clase. În varful ierarhiei se aflau samuraii, a doua clasă era reprezentată de țărani și fermieri, a treia – de artizani iar la baza ierarhiei se aflau negustorii. Împăratul, familia imperială și aristocrația, se aflau deasupra ierarhiei. Shogunul, preoții șintoiști și budiști se situau și ei deasupra structurii ierarhice. Bineînțeles, existau și oamenii de sub ierarhie: criminali, curtezane, minorități.

Rolul acestei structuri era de a stabiliza societatea japoneză dar oamenii au început să aibă nemulțumiri. Spre exemplu, clasa negustorilor, deși era bogată, suferea pentru că ocupa ultimul nivel social. Samuraii au primit privilegii din partea shogunatului, dar existența lor nu mai avea sens pe timp de pace. Unii au continuat să lucreze în slujba shogunatului ca birocrați, iar alții au început să facă probleme.

Shogunatul Tokugawa a menținut stabilitatea Japoniei și prin oprirea influenței străine. Creștinismul adus de negustorii și misionarii portughezi era privit ca o amenințare asupra ierarhiei japoneze. La începutul shogunatului, în Japonia erau aproximativ 300.000 de creștini. În 1637 a izbucnit Rebeliunea Shimabara, o revoltă creștină care a fost zdrobită de shogunat.Tot în această perioadă, shogunul a emis o lege care oprea influența străină. Pentru următoarele două secole, Japonia a fost guvernată de shoguni printr-o politică cu ușile închise.

Acest lucru a făcut ca Japonia să rămână în urma țărilor din Occident, a căror influență era interzisă. În 1853, o flotă americană condusă de căpitanul Perry a pătruns în Golful Edo (Golful Tokyo de astăzi). Americanii aveau o putere militară mai mare, așa că l-au forțat pe shogun să semneze un tratat cu ei – Convenția de la Kanagawa, semnată în anul următor. Acest tratat a pus capăt izolării Japoniei și a reprezentat începutul sfârșitului pentru shoguni.

Lorzii feudali s-au răsculat împotriva shogunului pentru că nu a protejat Japonia de străini. Rebelii au câștigat, iar Shogunatul Tokugawa s-a sfârșit în 1867. Tokugawa Yoshinobu, ultimul shogun Tokugawa, a renunțat la funcție și a predat puterea împăratului Meiji.