Revoluția din 1917 a fost posibilă datorită convingerii că evenimentele istorice nu pot conduce în mod organic către un rezultat dorit. În cazul de față este vorba despre apariția unei societăți socialiste. Lenin credea că muncitorii nu pot ajunge singuri la concluzia că elita conducătoare trebuie înlăturată. Motiv pentru care a pus mecanismul revoluționar în mișcare.
Leninismul a fost pragmatic, a impus politicile și a folosit toate mijloacele care îl puteau conduce la obținerea puterii. Au existat comuniști sinceri, care considerau că dreptatea socialistă, de clasă, reprezintă dreptatea absolută. Dar, în practică, societate socialistă construită sub atenta supraveghere leninistă, a dus la formarea unui stat totalitar în Uniunea Sovietică.
Ideologia între concept și realitate
Termenul de „ideologie” face referire la un concept de epocă recentă. Prin el este numit un sistem de idei și lucrări care cuprind viziunea clasei dominante. Reprezintă un sistem de valori iterat de cei care dețin puterea într-un stat. Caracterul ei poate să fie adevărat sau fals (caz în care este o expresie a intereselor clasei conducătoare). Este folosită în justificarea acțiunilor clasei conducătoare. Caracterul justificativ ne face să privim diferit modurile de expresie sau manifestare ale regimului comunist sovietic.
Leninismul s-a format de la conceptele marxiste. Este notorie disputa legată de coruperea (sau travestirea) marxismului de către leninism. În ciuda faptului că la baza ideologiei sovietice sunt scrierile lui Marx și Engels (mai ales Manifestul publicat la Londra în 1848), ideile iterate de Lenin (1870 – 1924) în Revoluția de la 1917, au influențat dezvoltarea comunismului.
Marx și Engels au pretins că regimul comunist este cea mai avansată mișcare a partidelor muncitoare. În Manifest era prevăzută obligativitatea muncii. Omul trebuia să asigure productivitatea, iar statul trebuia să dețină puterea decizională în toate sectoarele de activitate. De asemenea, era prevăzută egalitatea de șanse, ceea ce a devenit în practică monopolul absolut. Caracterul fals al unei ideologii poate fi observat prin modul în care au manipulat țările cucerite. Comunismul unor țări precum România, a fost impus în așa fel încât să servească nevoilor URSS-ului.
Sursa: Banatul azi
Ideologia marxist-leninistă o preia pe cea a clasei muncitoare, care este adevărată. Manualele leninist-marxiste specifică legătura directă dintre ideologiile partidului comunist și clasa muncitoare. Singura modalitate prin care și-a fi putut justifica practica abuzivă. Argumentul sprijinirii celor mulți manipula masele mai puțin favorizate. Iar, ce spunea Soljenițîn că este, devine cu atât mai relevant.
„Pentru Soljenițîn, ideologia nu este un concept, ci o realitate. (…) Este marxism-leninismul, diamat (materialismul dialectic și istoric), așa cum este el predat copiilor, studenților, cadrelor, întregii lumi. Cenzura și poliția veghează ca nimic să nu intre public în contradicție cu ea. (…) Are dreptul să supravegheze totalitatea celorlalte științe sociale sau naturale, ale căror rezultate nu vor trebui niciodată să o falsifice.” Alain Besançon în Originile intelectuale ale leninismului, traducere Lucreția Văcar, Humanitas, București, 1993, p. 7.
Ideologia oficială a URSS-ului a devenit, prin extensie, a tuturor regimurilor mișcării comuniste din secolul al XX- lea. Marx și Engels au fost cei care au trasat direcțiile teoriei și practicii politice ale mișcării revoluționare conduse de Lenin. Uniunea Sovietică a manipulat direcțiile oferite de cei doi teoreticieni, în așa fel încât să poată controla celelalte partide comuniste.
Comunismul o nouă ordine
Dinamica regimului a fost imprimată de direcțiile filosofice oferite de Marx și de Engels. Însă, Lenin, a fost cel care le-a testat aplicabilitate. De la revoluția condusă de el lucrurile au început să se asemene și mai mult cu afirmația lui Soljenițîn. Cum am spus și într-un articol precedent (vezi aici), politica lui Lenin era destul de vagă, comparativ cu cea a lui Stalin. Cel din urmă a impus cu o „mână de oțel” rigorile de ordin cultural și artistic.
După venirea la conducere a lui Stalin sunt înlocuite toate fundamentele disciplinelor umaniste. Dacă, în teorie, se spunea că ideologia trebuia să controleze „indirect” literatura și celelalte arte, Stalin este foarte implicat. Sunt eradicate multe din mișcările dezvoltate (la nivel internațional) în perioada leninistă. „Omul de oțel” considera că este un veritabil intelectual. Este notoriu cazul lui Bulgakov care și-a dorit să primească o confirmare din partea lui. Din păcate, regimul sovietic, i-a pus multe piedici în ce privește opera lui.
Credința într-o nouă ordine a lumii a fost cea care a animat masele în mare măsură. Lenin spunea despre setul „de „legi” obținut prin „învățătura lui Marx” că „este atotputernică fiindcă este justă (…) completă și armonioasă, dând o concepție unitară despre lume”. Tot Lenin afirma că „odată cu apariția Capitalului, concepția materialistă a istoriei nu este o ipoteză, ci o doctrină științifică demonstrată”. Declarații care nu fac altceva decât să stabilească natura ideologiei. În viziunea lui trebuia să fie noul crez, care să confere o nouă ordine mundană. Paradoxal, caracterul religios, subliniat de Lenin, o plasează în sfera credinței, deși „noul om” trebuia să fie ateu.
„Originile intelectuale ale leninismului”
Dacă ați citi tratele scrise de cei doi filosofi (Marx și Engels) veți descoperi că viziunea lor are la bază trimiteri către marii filosofii ai lumii. Genealogia ideologiei sovietice face trimiteri către nume precum Heraclit, Bacon, Descartes sau Hegel și, bineînțeles, Marx. Manipularea celorlalte țări aflate sub dominația sovietică s-a făcut pornind de la concepte precum „economia politică” sau „prietenie între popoare”.
Potrivit cu Henri Chambre, raportul ideologiei sovietice și autorii ei este precum cel dintre societatea franceză și ideile republicane (născute din Revoluția franceză). Iar asta ne face să înțelegem că nu se poate adresa maselor. Fapt ce nu poate fi adevărat, spunând că este similară cu filosofia, îi găsim o anumită legitimitate. Ar trebui să căutăm în istoria filosofiei un „măr stricat”, să vedem punctul în care a fost vulnerabilă. Poate exista și o deviație anume în caracterul filosofiei?
Ideologia nu poate fi considerată o specie a filosofiei sau a curentelor științifice. Un adevăr ce reiese din faptul că reclamă patronajul acestora. Îl condamnă și își propune să îl depășească. Aceeași ipoteză ne oferă un răspuns cu privire la legătura cu religia, pe care o exclude definitiv. Lenin susține că la baza manifestului este o sursă științifică demonstrată, în cazul religiei știm că la baza ei se află miracolul, neștiutul conștient.
Dacă ne străduim putem identifica unele similarități între cele din urmă. Chiar dacă ideologia este o specie modernă nu putem nega faptul că s-a putut inspira. Ceea ce nu înseamnă că există vreo continuitate a religiei prin ea. Putem admite pur și simplu că i-a oferit câteva idei directoare. În cazul „omului nou” el nu are liber-arbitru. Există bine și rău, iar el doar poate alege de ce parte a baricadei să stea, ca în cazul gnosticilor. ideologia devine, din perspectiva asta, o formă similară cu atitudinea gnosticii în contextul recent al științei. Urmărind istoria ei vom putea deduce că a „parazitat” diferitele discipline care i-au oferit justificări și credibilitate.
Personalitatea constructorului ideologiei sovietice
Este ușor de identificat lipsa de interes, a lui Lenin, față de drepturi sau de justiție. O „moștenire” marxistă, autorul Capitalului nu era interesat de subiectul acesta. Chiar dacă erau concepte de bază ale gânditorilor care l-au format, Kant și Hegel, Marx nu le considera importante în contextul său materialist-dialectic. Cine l-a format pe Lenin este Nikolai Gavrilovici Cernîșevski. Un filosof materialist și scriitor de origine rusă. A cărui mare convingere era ca preluarea puterii să fie făcută de clasa muncitoare (a agricultorilor și altor industrii). Tânărul Lenin l-a citit din scoarță în scoarță, așa cum spunea chiar el.
„M-am îmbătat de lectură din revărsatul zorilor pînă în noapte. Autorul meu preferat era Cernîșevski. Citeam și reciteam pînă la ultimul rînd tot ceea ce se publica de el în Sovremennil. Grație lui Cernîșevski am luat la cunoștință de materialismul filozofic. Am citit până la ultimul capăt la altul remarcabilele eseuri ale lui Cernîșevski asupra esteticii, artei, literaturii (…)”. Lenin citat în Originile intelectuale ale leninismului, traducere Lucreția Văcar, Humanitas, București, 1993, p. 182.
Înțelegem că era un cititor pasionat și studios. Era un autodidact dedicat care petrecea Alain Besançon ore întregi în bibliotecă. Lenin avea și o conduită strictă, făcea sport și mânca echilibrat. De asemenea, trăia cast, avea un sistem propriu de valori. Inclusiv literatura, din punctul lui de vedere era de două feluri, utilă și inutilă – pe care nu o citea. Iar ambițiile sale revoluționare și devotamentul ideologic erau desăvârșite. Asta este doar o parte din eul construit în contextul cultului personalității sale. Imaginea construită lui era considerată cea a rusului ideal. Însă preaiubitul geniu conducător nu se încadrează în niciun specific național.
Explicabilă situația, dacă ținem cont de ce spunea Dostoievski despre judecata revoluționară, faptul că se deznaționalizează. Moștenirea lui genetică este diversă, are câteva gene rusești, germane și evreiești. Dar nu asta îl poate caracteriza, important este că a avut parte de o educație firească, de iubire și susținere. Lenin nu a avut o inteligență extraordinară dar a fost ambițios. A avut u context socio-istoric favorabil care l-a ajutat să pornească revoluția și să ajungă la conducere.
Unde găsim sprijinul maselor și socialismul?
Presa, canalul prin care se puteau adresa maselor trebuia reformată. Oamenii sunt informați despre faptul că libertatea presei nu poate exista. Cu explicația că, în liberalism, doar cei înstăriți își permiteau să o folosească. Tot pentru controlul maselor, un alt canal al cuvântului, de manipulare, care trebuia reformat era școala. Educația „burgheză” a fost înlocuită cu „înțelepciunea” comunistă. Figurile importante, demne de urmat sunt înlocuite de altele noi, pentru ca masele de muncitori să fie avantajate. Asta ar putea explica parțial succesul de care s-a bucurat comunismul sovietic la început. Comuniștii sinceri erau convinși de faptul că socialismul este un bine comun. De exemplu, nu reușeau să distingă între justiția ca atare și justiția de clasă.
Puterea care a stat în spatele ideologiei a fost spiritul revoluționar. Doar așa dorința de a face ca totul să fie bine poate justifica „micul rău” necesar. Revoluționarul știe că se poate altfel. Luptă pentru a institui o realitate pe care o considera oricum concretă. Există socialism și răul. Și cum capitalismul deja acaparase Occidentul, nu era timp de pierdut. După revoluție a urmat „educarea poporului în spiritul dreptății”. După instituirea puterii clasei considerată de drept, a urmat politica. Iar instaurarea unui regim politic bazat pe ea nu poate decât să-i confirme veridicitatea.
Prin urmare, socialismul ajunge să fie impus prin intermediul cuvântului. La nivel verbal ideologia ajunge să fie un discurs în care se întâlnește știința și liturgicul. Dar asta nu va înlocui adevărul, pentru că „realitatea ideologică există doar ca limbaj”. Este mai mult decât „firească” confiscarea realității. Numai așa poate un regim să își impună realitatea cuvântului său.
Articolul a putut fi scris cu ajutorul cărții lui Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, traducere Lucreția Văcar, Humanitas, București, 1993.
