Home > Cultură > Istorie > Anița Nandriș-Cudla și experiența gulagului, 20 de ani în Siberia. Puterea omului în fața nedreptății
Cultură Istorie Premium

Anița Nandriș-Cudla și experiența gulagului, 20 de ani în Siberia. Puterea omului în fața nedreptății

Anița Nandriș-Cudla și experiența gulagului, 20 de ani în Siberia. Puterea omului în fața nedreptății

Era o zi de toamnă, Festivalul Național de Teatru ediția din 2015 începuse de câteva zile. Cu puțin timp înaintea tragediei în care au pierit atât de mulți tineri. O seară ce venise după o zi din care nu înțelesesem nimic. Lumina s-a închis, o voce ne-a urat vizionare plăcută și în scenă a intrat actrița Amalia Ciolan, care avea să fie Anița Nandriș-Cudla într-o dramatizare: 20 de ani în Siberia, regia lui Sorin Misirianțu. Am suferit alături de ea. Nu a fost o singură persoană din sală care să nu fi lăcrimat.

Citisem în 2014 cartea lui Dan C. Mihăilescu, Castelul, biblioteca, pușcăria, al cărei ultim capitol era dedicat Aniței. Feminității puternice, celei care a reușit să fie axul moral, instituția și mama ocrotitoare pentru trei adolescenți. Toți ajutați să devină oameni maturi curajoși cu principii. Am fost profund impresionată și am meditat mult la cele văzute și auzite. Și, cu toate acestea, tot nu am fost implicată 100% sau nu așa cum am fost când am citit cartea acestei femei incredibile.

Am putut înțelege pe deplin chinul la care a fost supusă și tenacitatea ei, când am citit cartea. Doar în intimitate am reușit să meditez asupra încercărilor sale, dar mai ales asupra puterii pe care a avut-o. Iar acum, după 8 ani de zile, revin la carte și înțeleg totul mult mai profund.

Valoarea unei cărți care ne vindecă de complexul inferiorității

Amintirile Aniței Nandriș-Cudla au fost receptate destul de greoi. Publicate după anii 1990 în fața unui public care trebuia să cunoască sub toate formele teroarea sovietică. Regimul din care, cu greu, a ieșit. Personal, consider cu atât mai necesară lectura cărții sale, dat fiind contextul actual. Sunt lucruri pe care fiecare generație în parte trebuie să le învețe și să le dea mai departe.

Anița Nandriș-Cudla și experiența gulagului, 20 de ani în Siberia. Puterea omului în fața nedreptății

Imagini din timpul spectacolului, preluate de pe yorik și de la FNT

Monica Lovinescu este cea care, recenzând ediția din 1992, apreciază faptul că amintirile Aniței nu sunt doar o mărturie a gulagului sovietic. Sunt și o contextualizare a „reconstituirii staturii țăranului bucovinean: o statură net aristocratică, pe care metamorfozele provocate de comunism o aruncaseră nu numai în trecut, ci, s-ar spune, aproape în legendă”. Tot ea scria că „după o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară”.

Amintiri din viață 20 de ani în Siberia de Anița Nandriș-Cudla este o carte mărturie, premiată de Academia Română în 1992. I s-a oferit Premiul „Lucian Blaga”, în ciuda micilor „evadări literare”, rămâne o carte cât un om. Urmărim cuvintele scrise pentru a înțelege teroarea istoriei și puterea unei femei. Feminitatea neînvinsă care transcende nedreptatea, dar care nu a reușit să vadă binele învingând.

Din mărturii ca acestea, mergem înapoi în timp și ne gândim la lagărele naziste și gulagurile sovietice. Iar puzzle-ul devenit  complet, reliefează faptul că omul este capabil de orice, cât timp i se oferă motivația necesară. E foarte simplu să îți justifici cinismul când te gândești că, victima, este oricum lipsită de umanitate. Astfel, orice gest de cruzime față de el devine dacă nu firesc, cel puțin relevant.

Destituirea oamenilor de averi nu este un act de cruzime, este o revendicare. Naziștii jefuind, sovieticii preluând averile „dușmanilor”. Orice tip de infracțiune, prin care este nedreptățit marginalizatul, devenit inamic, în mintea agresorului este un gest de caritate față de cei aflați pe partea aceleiași baricade a lui.

Povestea manuscrisului

Manuscrisul a fost scris la îndemnul doctorului Ion Nandriș, pe care l-a întâlnit la București în anul 1965. După un an de zile îi propune să aștearnă pe hârtie suferințele prin care a trecut. În anul 1982, Anița, îl anunța că manuscrisul este gata. Erau adunate 360 de pagini pline de cuvintele ei. Învelit în plastic, cât timp l-a ascuns sub o grindă a podului, s-a păstrat intact. Apoi îi cere să-l ducă în România. Un gest care i-ar fi costat viața pe amândoi. Ion Nandriș a ezitat pentru câteva minute, Anița nu a dat o clipă înapoi, chiar dacă era conștientă că riscă să treacă prin același calvar din nou.

Anița Nandriș-Cudla și experiența gulagului, 20 de ani în Siberia. Puterea omului în fața nedreptății

Sursa: filme-carti.ro

Comunismul în România devenise foarte aspru în anii 1980, era un gest de mare curaj, să aduci un asemenea manuscris în țară. Din fericire, la graniță, verificare a fost ceva mai superficială, caietul Aniței nu a fost descoperit. O dovadă a cruzimii omului față de seamănul său, dar mai ales o adevărată lecție de viață a putut să ajungă la generațiile de după. Avem în cartea 20 de ani in Siberia. Amintiri din viață o mărturie a curajului și puterii unei femei și a unor copii greu încercați.

În anul 1991, dr. Gheorghe Nandriș trimite o scrisoare către editura Humanitas. Manuscrisul este publicat în același an sub titlul de mai sus. Rezultă o carte comparabilă cu marii clasici vechi și contemporani. O expresie a suferinței și capacității de îndurare a celor mai aprige forme injuste de puniție.

Idei desprinse din carte, asupra cărora trebuie să medităm

Cartea rămâne, mai departe de toate aprecierile specialiștilor, o lecție de viață. De aceea trebuie să ne străduim să învățăm ceva din încercările cărora, Anița, le-a făcut față. Formați în spiritul paradigmei binelui care învinge răul, ne va fi greu să acceptăm că realitatea Aniței a fost cea din carte. Citești cuvintele ei, într-o bucovineană dulce, iar gândul realității din carte, apare când și când în minte. Revii mereu asupra ideii că lucrurile astea chiar s-au întâmplat. Tot ce mai putem face este să luăm aminte.

Gheorghe Nandriș ne oferă o schemă (sau o listă) de idei asupra cărora merită să medităm. Prima dintre ele este cea a capacității de reacție a unei femei ce respectase întotdeauna îndrumările soțului ei. Când NKDV- ul dă buzna de dimineață în casă și o forțează să lase în urmă casa și să se urce alături de copiii ei într-un vagon cu alte 150 de persoane, Anița nu își pierde cumpătul. Încearcă să facă șederea copiilor săi, în vagonul lipsit de aer, cât mai suportabilă . Îi duce aproape de ferestre.

Anița Nandriș-Cudla și experiența gulagului, 20 de ani în Siberia. Puterea omului în fața nedreptății

Sursa: wikipedia

Apoi se ocupă de situația mamei sale paralizate. Îi trimite în scris mesajul că ea și copiii sunt bine. Astfel reușește să o liniștească, dar și să trimită ajutoare mamei, rugându-i pe vecini să aibă grijă de ea. Observăm că, odată pusă într-o situație extremă, reușește să își păstreze calmul. O reacție care o va ajuta foarte mult, stăpânirea de sine va fi mereu colacul de salvare.

Apoi trebuie să avem în vedere rolul ei de mamă. Unde, din nou, recunoaștem capacitatea ei de a se stăpâni în situații de criză. Copiii au trecut prin calvar mai ușor datorită mamei lor. Prin eforturile Aniței, lipsa tatălui nu a devenit catastrofa care să-i  doboare. Ne putem doar imagina cum ar fi fost dacă erau duși în Siberia fără mama lor. Ar fi sfârșit foarte devreme traumatizați psihic, irecuperabil, înjosiți de mizeria la care erau supuși.

Pe lângă insuflarea credinței în Dumnezeu, i-a învățat să fie morali. I-a modelat în așa fel încât să iasă mereu învingători. Copiii erau fragili, la vârsta adolescenței, atunci când începeau să se dezmeticească și să își croiască un drum deja. Anița, țăranca legată de pământul ei a reușit, deși înstrăinată cu forța de el, să fie stâlpul de care toți aveau nevoie.

Apoi trebuie să ne oprim asupra demnității și curajului de care a dat dovadă. Înțelegem cât de puternic a fost caracterul ei din modul în care s-au format copiii. Scăpați din aspra Siberie nu s-au liniștit apoi. Nu s-au retras, au luptat. După 1989 au încercat prin toate modurile posibile să descopere ce s-a întâmplat cu tatăl lor. Atunci, imediat când au revenit în sat, au vrut să locuiască în casa lor, nu au acceptat să se mulțumească altfel. Au fost demni, și-au făcut datoria față de părinții lor, exact cum au învățat de la mamă.

Un destin sub semnul suferinței

Cartea se deschide cu amintirea evenimentelor nefericite din primul război mondial. Viața Aniței se deschide sub teroarea războiului și se închide cu absurditatea sovietică. Redă în cuvinte simple întâmplările din prima parte a vieții ei. Amintirea cu soldații căutând bărbați și băieți, ce trebuiau trimiși pe front. Familia îngrozită, încercând să fugă din fața militarilor și încăpățânarea copilei de atunci. Nu voia să lase în urmă un vițel.

„Plumbii zburau, nu mai era timp, dar eu tot a mea o țin, că nu las vaca s-o taie moscalii. Văzând badița Ionică că nu mai are ce face cu mine, a mai găsit două roate de la o căruță veche, li-a legat în urma căruței, a mai pus două scânduri, a luat vițelu cela, l-a suit acolo, l-a legat, și vaca în urmă, și atunci de abia m-am suit și eu în căruță și a pornit tata.” Anița Nandriș-Cudla, Amintiri din viață 20 de ani în Siberia, Humanitas, București, 2006, p. 34.

Înțelegem că a fost o adolescentă puternică, în care totuși bătea o inimă sensibilă, când scrie despre mama imobilizată la pat. Gata mereu să îi poarte de grijă, lăsând totul în umbra celei care nu se putea bucura de viață. Salvată cu un mesaj scris pe o batistă, când a fost luată de NKVD. Notează în caiet amintirile din tinerețe, pe când războiul devenise o amintire și copiii încă erau un viitor incert.

„Când s-a terminat războiul eu aviam patrusprezeceani. Când megiam la joc, cum era obiceiu pe atunci, să făcia jocu sub ceru liber, pe toloacă sau și în sat lângă o școală, unde era loc mai larg, să aibă unde juca. Se zicia că e vatra jocului. (…) viniau fete de sama mia și mă înghia (…) Eu mă uitam la mama și nu știam ce să le spun, că mă duc sau nu, dar mama, săraca, cu lacrimi în ochi îmi zicia: du-te copchilă și tu dacă te înghie copchilele estia, lasă că eu oi șidia singură.” op., cit., p. 45.

A doua zi după semnarea tratatului de către Germania nazistă și Uniunea Sovietică a pactului Ribbentrop-Molotov (1939) se declanșează al doilea război mondial. Un tratat secret includea impunerea influenței sovietice în sfera europeană de est. Prin urmare, România, constrânsă de împrejurări acceptă  Ultimatumul sovietic (iunie 1940).

Al doilea război mondial și viața pe tărâm siberian

A urmat părăsirea tuturor instituțiilor din Basarabia și Bucovina. România a sperat atunci la remedierea situației. Dar nu se mai putea ieși de sub talpa sovietică. O parte dintre românii aflați acolo au înțeles amploarea deciziei și au lăsat totul în urmă, s-au adăpostit în Vechiul Regat. Printre ei s-a numărat și familia Cudla. După ce au luat o parte din agoniseala lor, s-au urcat în căruțe și s-au dus în Cernăuți. Ajunși în proximitatea graniței se hotărăsc să rămână.

„Prin luna iunie, tot în anul acela, pe la sfârșitul lunei, s-au retras românii de pe teritoriul Basarabiei și a Bucovinei. Organizațiile și lumina ceia mai învățată au știut mai din timp de lucru ista, dară cu vro două sau trei zile înainte a știut toată lumia. S-a făcut o zarvă, o răscoală în sat , de nu  știa lumea de care să se prindă. Armată nu era în sat, decât posturile de jandarmi. Au luat jandarmii o căruță, au tras-o în prag la primărie, au încărcat toate documentele, arhiva, tot ce era mai principal”. Op., cit., p. 67.

Deportările în gulag se făceau fără niciun drept de apel. Trupele NKVD ajungeau în fața casei, se citeau numele celor ce trebuiau să părăsească totul și atât. După un drum inuman, nefericiții ajunși în Siberia erau puși la muncă silnică. Un iad din care puțini scăpau întregi. Erau hrăniți incredibil de puțin, li se dădea undeva la 300 sau 700 de grame de pâine și apă. Mulți au pierit în urma iernilor aprige. Alții din lipsa unei alimentații corespunzătoare. Dacă nu te învingeau condițiile astea, cu siguranță o făcea îmbolnăvirea de scorbut (deficitul de Vitamina C).

„Am trăit în baracă unde trăia lume adusă așa ca noi, căci nu era chip să pot pleca la copii. Aviam o rochie de sac pe mine care în aieștia aproape trei luni s-a rupt. Noroc că mai aviam cu mine un sac, în care mi-am luat cu mine vro două rufe de schimb și o bucățică de pâne pe drum. (…) Din familia noastră lucram trei de acuma. Baietul cel mare lucra zvinavoi la pescuit, aist de a doilea a lucrat o vară ca matroz. (…)”. pp. 150-177.

Și totul s-a închis într-o istorie rece, despre care vorbim ca despre un trecut improbabil. O transpunere într-un timp care nu are cum să ne mai ajungă din urmă. Dar oare este așa? O întrebare ce ar trebui să ne dea fiori pe șira spinării. Medităm cu pesimism asupra unei realității sufocante, dar tot femeia care a trecut prin calvarul acela a putut să încheie povestea într-o notă optimistă: „Aciastă dragoste și iubire de familie ni-a dat putere în toate greutățile și am putut rezista și ni-am salvat viața”.

Note de subsol

¹Citările redau textul cu fidelitate din cartea întocmită după manuscrisul Aniței Nandriș-Cudla.

Articolul a putut fi scris datorită cărților:

  1. Dan C. Mihăilescu, Castelul, biblioteca, pușcăria, Humanitas, București, 2013;
  2. Anița Nandriș-Cudla, Amintiri din viață 20 de ani în Siberia, Humanitas, București, 2006.

Pentru dezambiguizare am folosit și Wikipedia.

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor