Ioan Barb s-a născut în 5 noiembrie 1960, Călan, jud. Hunedoara. Absolvent al Facultății de Drept. Actualmente avocat la Baroul Hunedoara. Membru al USR, Filiala Sibiu, din anul 2011. Director fondator (2010) al revistei de literatură și artă Algoritm literar. Colaborări: România Literară, Vatra, Luceafărul, Transilvania, Viața Românească, Familia, Euphorion, Convorbiri literare, Arca, Discobolul, Apostrof, Qpoem, Zona Literară, Algoritm literar, Litere, Argeș, Actualitatea literară, Cafeneaua literară, Cenaclul de la Păltiniș, Semne, Ardealul literar și artistic etc. A debutat cu Tăcerea ca o flacără, poeme, Ed. Călăuza, Deva, 1998. A publicat 10 volume de poezie și proză. Referințe critice: Al. Cistelecan, Cornel Ungureanu, Alex Ștefănescu, Gabriela Gheorghișor, Al. Săndulescu, Ioan Moldovan, Felix Nicolau, Adrian Alui Gheorghe, Rita Chirian, Horia Gârbea, Lucian Alexiu, Silviu Guga, Ioan Radu Văcărescuetc etc.
Imnul frumoasei Olivetti (Cartea Românească, 2018) nu este tocmai un imn, aș zice că e mai degrabă un pseudoimn, fiindcă Ioan Barbu construiește aici diverse forme baladești ale unor momente celebre între îndrăgostiți. Dar îndrăgostiții există numai în lipsa lor. În sensul de a nu se găsi unul cu celălalt niciodată (decât în amintiri). Absența este un laitmotiv al cărții de față și ne place să credem că de aici se nasc cele mai frumoase imagini și fragmente lirice. Nu are Ioan Barb unul dintre cele mai serioase timbre vocale în lirica sa, se autoironizează și face din marile spaime ale adolescenței, episoade funny. Deci nu se autoglorifică, își cunoaște punctele forte, dar și pe cele mai slabe „aveam douăzeci de ani și mă ofticam/ că nu am decât câteva fire de barbă (…) păream un elev dintr-a opta/ îmi era ciudă că fetele nu mă luau în seamă” (al doilea eu, p.50).
Îi plac foarte mult clișeele lui Ioan Barb, ideile banale, limbajul simplu, dar din când în când aruncă în text construcții expresioniste sonore, mă gândesc la Liviu Georgescu, atunci când spun asta, dar nu neapărat pentru că seamănă în structuri de compoziție lirică, ci pentru ceea ce îi unește, anume, tocmai ce ziceam versuri care arată niște imagini defragmentate, seculare, mari, ca niște tablouri cât anotimpurile de lungi. Nu pentru că vrea să șocheze, nu pentru că vrea să impresioneze, așa cum am putea crede, ci mai degrabă pentru că simte, își trăiește poezia și o scrie preluând din biografism tot ce pare mai relevant în sincron cu ceea ce caută să imortalizeze, anume realitatea discordantă față de imaginația sa, de proiecțiile sale. Proiecțiile sale devin momente eterne, rămân fără timp, suspendate într-o lume paralelă la care aderă numai și numai pentru că rezistența, chiar și în abandon, crește speranța că adevărul va fi redresat conform cu soluțiile pe care le găsește. A prelungi realitatea în imaginar, este o formă precisă de rezistență, dintre cele mai elevate chiar.
Este omul revoltat, omul limitelor peste care nu se mai poate trece. A ajuns la capătul puterilor protagonistul, sau eul liric-dacă vrem să ne închipuim pedagogi. Ei bine, așa se eliberează idei restructurante. Reflecțiile nasc constroverse, nasc revoluții. Revoluția sentimentală este punctul culminant al cărții despre care vorbim. Ce tehnici întrebuințează Ioan Barb aici? Probabil că vorbim despre social-media și vorbim despre generația virtuală, așa cum spunea undeva editorul său, Călin Vlasie. Noutatea pe care o aduce această așa zisă generație a poeziei virtuale, este aceea că, și acum vă invit la un exercițiu de imaginație: avem poetul pe de o parte care stă într-un interior de sticlă, scrie la o masă poemele, el însuși poate fi văzut în timpul actului de către trecătorii din afară, dar totodată poemele sale sunt proiectate în timp real pe pereții de sticlă, iar poemele, de asemenea pot fi citite în timpul facerii lor, instant. Schimbă asta ceva în psihicul colectiv vizavi de poezia contemporană? Da schimbă. Schimbă percepția. În primul rând, este un act dinamic, nu mai avem de-a face cu omul ascuns care scrie în subterane, el devine un exponat prețios. Iar poezia odată cu aceasta seamănă cu un happening. Devine o formă de divertisment. Această formă de divertisment naște necesitatea. Oamenii vin să consume, ce să consume, însă, actul creației, nu neapărat poezia în sine, textul, corpul. Pentru că se naște fascinația față de talent. Pe de altă parte se pot da note în trecere. Dispar ifosele. Apare apropierea de public. Publicul devine de fapt un complice la creație. Asta înseamnă a posta poemele online pentru a verifica reacțiile publicului de pe pagina ta de facebook. Și aici am vrut să ajung de fapt. Este un moment extraordinar pentru poezie. Ea poate fi împărtășită la cinci secunde de la momentul în care este considerată finalizată. Este fenomenul care s-a accentuat prin intermediul Cenaclului virtual Qpoem, sub îndrumarea lui Călin Vlasie, și a administratorilor numiți la nivelul anilor 2016 și până în zilele noastre. Ioan Barb face parte din această perioadă, chiar dacă nu se revendică neapărat de acolo. Este un poet de urmărit, pentru că este verificabil, în ciuda gurilor rele care au numit în anumite articole poeții care postează poeme online în diferite feluri, dar în orice breaslă există concurență, este aceasta un semn că funcționează transparența și dinamismul poeziei online.
Imnul frumosei Olivetti, aici!
Citeste si
- 1. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
- 2. Banca Transilvania oferă clienților câștiguri uimitoare. Înscrierile sunt doar până pe 31 iulie! Iată ce trebuie să faci!
