Existențialismul a fost o mișcare filosofică din secolul al XX- lea foarte influentă, s-a reflectat în mod special în literatură. În prezent termenul de existențialism a devenit aproape sinonim cu numele unor scriitori precum Fiodor Dostoievski, Leonid Andreev, Franz Kafka. Filosofii reprezentativi sunt Albert Camus și Jean-Paul Sartre. Astăzi, îndepărtându-ne de prejudecățile secolului trecut înțelegem importanța pe care a avut-o gândirea unor personalități precum cele enumerate mai sus.
Filosofia existențialistă dezbate asupra problemei alienării umane în lumea modernă. De asemenea, în ea se reflectă depășirea iraționalismului în filosofia și psihologia secolului al XX-lea. Abordarea existențialistă pornește de la natura și contextul cataclismelor globale ale secolului XX (cele două războaie mondiale, genocidul, bombele atomice etc.).
Originea existențialismului se regăsește în așa-numita filosofie a vieții și în nihilism. Nu cred că e necesar să ideile și conceptele existențialiste își au rădăcinile și în fenomenologie. De altfel, Martin Heidegger (fenomenolog german, studentul lui Husserl) este considerat de o parte dintre filosofi un existențialist la rândul său. În cartea sa „Ființă și Timp” dezbate asupra condiției omului în lumea modernă, asupra conceptului de angoasă și a altor concepte specifice filosofiei existențialiste.
Existențialismul nu numai că se concentrează asupra problemei alienării umane născute în contextul lumii moderne dar încearcă să găsească (sau sugerează) modalități prin care omul o poate depăși. Printre conceptele cheie existențialiste se numără angoasa, absurdul, libertatea, singurătatea, neantul, finitudinea și urgența morții, antiteza dintre alteritate și identitate, contingența, devenirea și fragilitatea ființei umane.
Filosofia alegerii și disperării a lui Kierkegaard (1813-1855), nihilismul lui Nietzsche și fenomenologia germană sunt cele care au creat drumul posibilității formării filosofiei existențialiste. Viziunea și conceptele lui Kierkegaard sunt cele care pun baza gândirii existențialiste, cel mai important concept existențialist al său este angoasa. Un concept care este reluat și de filosofii Sartre și Heidegger, prin intermediul căruia se explică cel mai bine condiția umană a omului modern.
Nietzsche și Sartre
Nietzsche creează conceptul de Supraom ca o replică pentru ceea ce considerau creștinii că este Mântuitorul. Supraomul este cel mai bine conturat în, poate cea mai cunoscută operă de-ale lui, Așa grăit-a Zarathustra, referiri la conceptul acesta se fac și în Genealogia moralei, Voința de putere și în Dincolo de bine și de rău. Modalitatea de prezentare a caracteristicilor Supraomului este de a face comparație cu omul de turmă, fiind cel care nu se poate desprinde de sensul comun al lumii, prin care se face referire la cei care urmează legile și principiile învechite.
Metafizica lui fiind axată tocmai pe ideea de istoricitate a valorilor, considerând că epocile au propriile valori, iar istoria omenirii cunoaște mereu apusuri și răsărituri de valori. Supraomul i-a naștere de fapt din această continuă reevaluare a valorilor umane. Cum bine se poate observa cum am trecut în timp, de-a lungul mileniilor și a secolelor de la o viziune teocentrică la una antropocentrică și mai apoi, în zilele noastre la una mai degrabă ecocentrică (ecocentrismul – este un termen folosit de filosofii mediului și ecologiști pentru a desemna o viziune centrată pe natură), spre deosebire de cea centrată pe om, în care nu mai este plasat într-un mod central, astfel nefiind justificate acțiunile care au dus la degradarea planetei. Nietzsche considera Supraomul opus fundamental față de omul obișnuit, fapt ușor de observat și în principiile morale ale acestora.
„Omul liber, deținătorul unei vaste și neîmblânzite voințe, își găsește în această posesie etalonul său de valoare: bazându-se pe sine însuși pentru a-i judeca pe alții, el venerează sau disprețuiește: și la fel cum fatalmente îi cinstește pe cei care îi seamănă, puternicii pe care se poate conta (cei care pot promite)[…]”. Genealogia moralei, Prima Disertație, pag. 68.
Supraomul în interpretarea lui Dostoievski – Raskolnikov în Crimă și pedeapsă
Există multe idei și afirmații controversate făcute de filosof pentru conceptualizarea ideii de Supraom. Conceptul care stă și la baza romanului Crimă și pedeapsă a lui Dostoievski. Un roman încadrat în realismul rus, o capodoperă a literaturii ruse și universale în care se tratează într-o manieră existențialistă condiția omului. Teza de la care a pornit scriitorul are la bază conceptul de Supraom al lui Nietzsche.
Fiodor Dostoievski (în rusă Фёдор Миха́йлович Достое́вский, transliterat: Fiodor Mihailovici Dostoievski) n. 1821 – d. 1881
Încercând să răspundă interogației filosofice cu privire la ce este sau nu este permis unui (supra)om, în funcție de contribuția lui la binele omenirii. Punând în paralel deciziile unor oameni care au marcat în mod constructiv evoluția omenirii. Și ceea ce face Dostoievski este să construiască personajele care să întruchipeze ideile filosofice ale lui Nietzsche. De exemplu, lui Einstein i s-ar putea ierta o crimă, având în vedere că descoperirile făcute de el au ajutat oamenii? Sau am putea să medităm asupra ideii dacă există oamenii cărora ar trebui să li se aplice o altă morală și pentru care ar trebui să existe o altă posibilitate de a fi învinovățit.
„Nu e ușor de înțeles de care parte este Dostoievski. Ce acceptă din admirabilele cugetări ale eroului din „Însemnări din subterană” sau ale lui Ivan Karamazov? […] Viața ideilor la Dostoievski nu poate fi înțeleasă static, ea este dinamică și antagonică în mare măsură. În cazul său nu poți găsi „da” sau „nu” afirmate tranșant.” Nicolai Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski, traducere de Radu Părpăuță
Raskolnikov este un gânditor în cheia filosofică a lui Nietzsche, studentul la Drept, provenind dintr-o familie nu foarte înstărită, are aspirații foarte mari, greu realizabile datorită capacității sale financiare limitate. Motiv pentru care vinde sau amanetează diverse obiecte (mai mult sau mai puțin) valoroase unei bătrâne cu un caracter execrabil, care are în grijă un băiat cu probleme mintale. Raskolnikov scrie un eseu legat de Supraom și de necesitatea aplicării unei alte legi morale, desigur doar celor din tagma acestui om ideal. În care expune mai multe din viziunea lui a unei lumi ideale în care precizează că o crimă făcută în numele binelui poate fi iertată.
„După părerea mea, dacă descoperirile lui Kepler şi lui Newton n-ar fi putut, din pricina cine ştie cărui concurs de împrejurări, să fie făcute cunoscute oamenilor decât sacrificând viaţa unuia, a zece, a o sută sau a mai ştiu eu câtor oameni care ar fi stat în calea acestor descoperiri sau le-ar fi împiedicat, Newton ar fi avut dreptul, mai mult chiar, datoria… să înlăture aceşti zece sau o sută de oameni pentru a-şi face cunoscute descoperirile întregii omeniri”.
De aici nu rezultă câtuşi de puţin că Newton ar fi avut dreptul să ucidă pe cine i se năzărea lui, în dreapta şi-n stânga, sau să fure zi de zi din piaţă cei poftea inima. Pe urmă, din câte reţin, dezvolt în articolul meu ideea că toţi… ei bine, să zicem legiuitorii şi cârmuitorii omenirii, începând cu anticii, continuând cu Licurgii, Solonii, Mahomezii, Napoleonii şi aşa mai departe, toţi până la unul au fost criminali, fie şi numai pentru faptul că dând o lege nouă au încălcat-o pe cea veche, respectată cu sfinţenie de societate şi preluată de la părinţi, şi nu sau dat înapoi nici de la vărsarea de sânge (absolut nevinovat uneori şi împrăştiat din belşug în numele vechii legi), dacă doar prin vărsarea de sânge puteau izbândi.” F. M. Dostoievski, Crimă şi pedeapsă, Polirom, trad. Adriana Liciu, p. 179
Ajuns în pragul disperării, înfometat și în pragul posibilității de a rămâne pe drumuri, pierzând statutul de student, meditează îndelung la condiția omului în general și la condiția lui mai ales. Încercând să găsească un răspuns față de valoarea existenței lui, punând în paralel aspirațiile, toată voința lui de a face un bine omenirii și imposibilitatea realizării. Piedică ce se datorează faptului că nu are un sprijin financiar necesar dezvoltării sale. Motiv pentru care încearcă să găsească o modalitate de a face rost de o sursă de venit. Pe fondul viziunii sale față de condiția umană, se identifică cu un Supraom, cămătăreasa fiind identificată cu plebea. Și acesta este mobilul infracțiunii sale.
„Frumusețea este un lucru pe cât de misterios, pe atât de teribil, iar asta mi se pare greu de suportat. Dumnezeu și diavolul se ceartă, și nu și-au ales alt teren de luptă decât omul.” (F.M. Dostoievski)
Un roman polițist și psihologic în același timp, cu mize filosofice, scria în cheie existențialistă cu un puternic impact emoțional- un talent născut din talentul său scriitoricesc, creând „oameni” plauzibili care să reflecte cu fidelitate viziunea lui filosofică. În operele sale vom găsi adesea referiri la convingerile sale în materie de politică, discursul său asupra lumii și a destinului omenirii fiind de o orientare preponderent religioasă.
Operele lui Dostoievski: Crimă și pedeapsă, Frații Karamazov, Demonii, Însemnări din subterană, Jucătorul, Oameni sărmani, Amintiri din casa morților, Nopți albe, Omul dedublat, Eternul soț, Viscolul unui om ridicol, O femeie blândă, Un hoț cinstit, etc.
Alienarea omului în mulțime sau societate la Tolstoi în Anna Karenina
Cred că cel mai fascinant cei doi mari scriitori ai literaturii ruse de secol XIX este prezentarea cadrului social în contrast cu trăirile unor oameni inocenți, încă ne pătați de mizeria unei societăți construite pe aparențe. O societate în care Biserica are un cuvânt de spus în legătură cu posibilitatea ca un cuplu să divorțeze. Femeile tinere fiind încurajate sau obligate să se căsătorească cu bărbați mai în vârstă, înzestrați cu o oarecare putere financiară. Artificialitatea se vedea până și în tendința aristocrației de a accepta încornorarea bărbaților și de a nu fi de acord cu divorțul, amantlâcurile fiind considerate mult mai firești decât renunțarea la soț sau soție. Anna Karenina prezintă involuția unei femei fidele care-și iubește soțul dar care este furată de mirajul unei aristocrații ipocrite. Alienarea omului într-un mediu „toxic” este principala temă a romanului scris de Tolstoi în anul 1877.
Lev Tolstoi (sau Contele Lev Nicolaevici Tolstoi, rusă Лев Никола́евич Толсто́й ) n. 1828 – d. 1910
Anna Karenina are o involuție care urmează apogeului emoțional pe care îl atinge, după ce este martora alienării spirituale a fratelui său, apoi a gestului sinucigaș a unui amărât într-o gară. Momentul în care îl întâlnește pe contele Alexei Kirilovici Vronski, cel care deja se hotărâse să devină logodnicul lui Kitty, cumnata lui Stepan Oblonski fratele Annei Karenina.
În opera lui Tolstoi se urmăresc mai multe teme de referință existențialistă, prin care se concretizează unul dintre cele mai fascinante romane ale literaturii tuturor timpurilor. Talentul lui Tolstoi este de a crea mici universuri sau de a reda cu exactitate întreaga complexitate a vieții umane, în Anna Karenina există 150 de personaje, este romanul despre care William James a spus:
„Fără îndoială că ai citit cărțile lui Tolstoi „Război și pace” și „Anna Karenina”. Nu am cunoscut fericire până în vara aceasta, iar acum am sentimentul că am întâlnit perfecțiunea în reprezentarea vieții omenești. Viața pare într-adevăr mai puțin reală decât relatarea ei. O veridicitate atât de infailibilă! Impresia produsă mă obsedează așa cum nu mi s-a mai întâmplat cu nicio lucrare literară până acum”.
Tolstoi are miza de a prezenta necesitatea trăirii în conformitate cu legile divine, de aceea pune în paralel relația toxică a Annei cu Vronski, care este un adulter bazat pe pasiune pură, cu relația sănătoasă dintre Ekaterina Alexandrovna Șcerbațkaia (Kitty) și Konstantin Dmitrici Levin, care se formează în timp. Ideea de a prezenta fericirea și nefericirea familiilor cuprinde multe alte teme și probleme existențial(ist)e.
Un alt paralelism al romanului este dintre viață(iubire) și moartea. Degradarea Annei este de fapt și o metaforă pentru insinuarea morții în viață care prinde rădăcini în lipsa unei trăiri spirituale, a unui gol sufletesc, așa cum se întâmplă în cazul ei. Tema morții este poate cel mai intens dezbătută în filosofia vieții (vezi Kierkegaard), existențialism și fenomenologie.
Dezbaterea asupra morții din roman, care începe și se angajează cu întrebările legate de sensul vieții, se împletește cu nevoia omului de a oferi un sens vieții sale. Aceasta duce la al doilea mare segment existențialism – o dezbatere legată de nevoile ființei umane și ce anume din năzuințele noastre ne face să fim oameni.
În al doilea volum al romanului putem să ne folosim de filosofia absurdului a lui Camus, cu accentul pus pe ideea lui Camus legată de absurd, astfel putem interpreta sinuciderea Annei Karenina în lumina ideii de absurd a lui Camus. Această discuție duce la întrebări precum „Cine apare în sfârșit ca eroul moral al Annei Karenina?” și „Dacă Tolstoi poate fi comparat cu Camus, poate fi catalogat drept un absurd ca Camus sau se alătură mai mult cu existențialiștii precum Kierkegaard și Shestov?”.
Prin această interpretare existențialistă a modului de viață ideal al lui Tolstoi, pe care o putem intui din paginile romanului, am putea cu ușurință concluziona că scriitorul rus a avut o viziune asupra condiției omului și a existenței umane, foarte asemănătoare cu o parte dintre filosofii existențialiști și fenomenologi precum Sartre, Heidegger, Camus (și Kierkegaard – precursor al existențialismului). În același timp Tolstoi a dezvoltat un sistem complet independent de filosofie, prin soluția divină pe care o oferă, fapt ce îi conferă originalitate. Prin urmare, putem spune că Tolstoi și-a dezvoltat propria sa versiune a existențialismului, reflecții cărora se găsesc în totalitatea modului de viață tolstoian, așa cum este descris în diferitele lucrări ale sale pe care vă invit să le citiți.
„Privindu-mi viața, examinând-o din punctul de vedere al binelui și al răului pe care l-am făcut, îmi dau seama că toată lunga mea existență se poate împărți în patru perioade: prima, cea poetică, minunată, inocentă, radioasă a copilăriei, până la paisprezece ani. Apoi cei douăzeci de ani oribili, de grosolană depravare în slujba orgoliului, a vanității și mai ales a viciului. A treia perioadă, de optsprezece ani, a durat de la căsătorie până la renașterea mea spirituală: lumea ar putea-o califica morală, pentru că în cei optsprezece ani am dus o viață familială cinstită și regulată, fără a ceda nici unuia din viciile pe care opinia publică le condamnă.”
Dar toate interesele mele erau limitate la preocupări egoiste, pentru familia mea, pentru bunăstare, pentru succesul literar și toate satisfacțiile personale. În sfârșit, a patra perioadă este cea pe care o trăiesc acum, după regenerarea mea morală; din aceasta n-aș vrea să schimb nimic, în afară de relele obiceiuri pe care le-am deprins în perioadele precedente.” — L. N. Tolstoi – Din jurnalul său.
Operele lui Tolstoi: Învierea, Război și Pace, Anna Karenina, Copilăria, Adolescența, Tinerețea, numeroase nuvele și povestiri: Cazacii”, Dimineața unui moșier, Moartea lui Ivan Ilici, După bal, Hagi Murad și altele, drame: Puterea întunericului, Roadele instrucțiunii, Cadavrul viu, etc.
Teatrul lui Cehov un precursor al teatrului existențialism. Complexitatea personajelor principale
A.P. Cehov are o poveste de viață la fel sau poate mai fascinantă decât operele sale, despre viața lui s-au scris foarte multe cărți, medic de profesia a fost conștient de boala care i-a curmat viața și a trebuit să găsească o modalitate de a trece peste modul dureros prin care ar fi trebuit să moară, de aici paharul de vin băut înainte de a muri. Cehov a scris piese de teatru pline de un tragism aproape insesizabil, intitulându-le pe toate comedii, crezând că scrie despre suferința oamenilor obișnuiți și nu le-ar putea considera tragedii.
Descrie în despre aristocrația rusă aflată în declin din perioada apropiată Revoluției Bolșevice. Reprezentările sale dramaturgice și literare sunt actuale pentru că respectă realitatea. Conturează o lume în care întâlnim: profunzimea trăirii, fatalism, melancolie, minți chinuite de marile probleme existențial(ist)e.
Anton Pavlovici Cehov în rusă Анто́н Па́влович Че́хов; n. 1860 d. 1904
Cehov nu a fost un activist politic sau ideolog, nu a căutat soluții abstracte sau politice pentru problemele umane, ci a contribuit cu ce a putut, ca medic, la nevoile specifice și particulare ale timpului și locului său. După cum a recunoscut el însuși, îi lipsea o viziune politică, religioasă și filosofică asupra lumii așa că s-a limitat la descrieri legate de modul în care oamenii iubesc, se căsătoresc, nasc, mor și comunică.
Cea mai cunoscută piesă de teatru scrisă de el, Pescărușul, pare să folosească aceleași elemente regăsite la Tolstoi, în pare sunt, avem aceeași referire la orientarea aristocrației ruse spre cultul aparențelor, dar cu un cu totul alt mesaj. Piesa urmărește să prezinte condiția artistului și a omului deopotrivă. Simbolul pescărușului – despre care spune că este ademenit de vise, ilustrează condiția artistului, care pare un Supraom când este privit de la distanță dar atunci când te apropii de el realizezi că este un om normal ca noi toți.
„Tatăl meu şi soția lui nu mă lasă să vin aici. Ei spun că la voi e o atmosferă boemă. Le e teamă ca nu cumva să mă fac artistă… Dar pe mine mă atrage lacul ăsta ca pe un pescăruş… Sufletul mi‐e plin de dumneata. (Priveşte în jurul ei.)”
Konstantin Treplev și Nina sunt oamenii puri, rămași încă neatinși de toate relele oamenilor mari care nu mai reușesc să vadă mai departe de aparențe sunt victimele mirajului oferit de „viața de artist. Treplev se sinucide de teama de a nu putea trăi pentru el și prin el, pe când Nina își ratează viața pentru ideal care o înșală, crezând că aspirațiile sale de a deveni actriță merită orice sacrificiu. Din nou lipsa unei trăiri sufletești autentice distruge două suflete curate. Puritatea celor doi este cel mai bine reflectată în cuvintele Ninei, ea este cea care descrie cel mai bine fascinația tinerilor față de idealul artistului de succes.
„NINA (singură): Ce curios e să vezi că o artistă celebră plânge şi încă pentru un fleac ca ăsta! Dar nu e şi mai curios că un scriitor celebru, la care se închină cititorii, despre care scriu toate gazetele, ale cărui fotografii le poate cumpăra oricine, care e tradus în limbi străine, îşi petrece vremea pescuind şi se bucură că a prins doi cosaci? Credeam că oamenii celebri sunt mândri şi inaccesibili, că disprețuiesc mulțimea, ca şi cum s‐ar răzbuna prin gloria şi strălucirea numelui lor de faptul că mulțimea pune mai presus de toate bogăția şi boieria din naştere. Dar uite că şi ei plâng, prind peşti, joacă cărți, râd şi se supără, la fel ca toți ceilalți!…”
Operele lui Cehov: Platonov sau Piesa fără titlu; Cântecul lebedei piesă într-un act; Ivanov, Cerere în căsătorie, Nunta, Pescărușul, Unchiul Vania, Trei surori, Livada de vișini, Moartea unui slujbaș Grasul și slabul; Stridiile; Cameleonul Masca; Vânătorii etc.
