Iulia Hașdeu – o inimă de copil, distrusă de un destin tragic, o filă unică de istorie în cultura românilor

Iulia Hașdeu rămâne cu adevărat una dintre cele mai puternice și inteligente femei pe care le-a avut România vreodată. Destinul său tragic i-a răpit mult prea mult din viața în care ar fi făcut atât de multe lucruri speciale. În urma sa însă au rămas adevărate opere, cunoscute la nivel național și mai ales internațional.

Când viața îți răpește totul, iar clipele se scurg ca într-o clepsidră

Iulia Hașdeu s-a născut pe data de 14 noiembrie 1869, la București. Ea a fost fiica lui Bogdan Petriceicu Hașdeu și a Iuliei Faliciu. La naștere, ea a fost botezată cu același nume ca al mamei, la dorința lui Bogdan Petriceicu.

La vârsta de doi ani, pe când micuța era alintată de cei dragi „Lilica”, toți aveau să își dea seama că în fața lor se află un adevărat geniul. Copila vorbea deja limba franceză, iar la împlinirea vârstei de patru ani începuse să scrie. Pe când avea doar cinci ani, Iulia scria propriile nuvele, iar la şapte ani scria naraţiuni precum „Mihai Vodă Viteazul” sau poeme precum „Domnia lui Ţepeş Vodă”, sau „Oaselor lui Ţepeş Vodă”, bineînțeles, scrieri care reprezentau o adevărată documentare înainte. Cea care a sprijinit-o mult în drumul său spre studiu a fost chiar mama sa.

Toți apropiații familiei care veneau în vizită, rămâneau uimiți de cât de multe lucruri știe Iulia. Unul dintre aceștia era Alexandru Macedonski care, aflat în vizită la familia Hașdeu, a întrebat-o pe Iulia, fără să știe cine e, dacă știe ce înseamnă poezia și dacă ar cunoaște vreuna. Iulia, amuzată fiind de cele auzite, l-a întrebat pe Alexanru: „Dar tu?“. Macedonski i-a recitat o poezie pe care fetiţa a ascultat-o cu atenţie şi i-a recitat-o, la doar câteva minute, rând cu rând, uimind pe toată lumea.

Pentru că știa mult mai mult față de cei din jur, Iulia a dat examenul cumulat pentru clasele I-IV, iar pe 27 septembrie 1877 a primit atestat de absolvire. Tot la acea vreme avea să scrie foarte mult în limba franceză. La vârsta de 11 ani, a scris piesa de teatru, o tragedie în trei acte, „Dama de circ“, comedia „Amorul e scânteie”, piesele în act unic: „Adieu et Bonne Arrive” şi „Les enfants ne jugeant pas”, sau povestirile „Trandafirul moşului” şi „Etoile et celeste”. A început să studieze și muzica și desenul, fiind sprijinită permanent de tatăl său, acesta din urmă dorindu-și tot ce a mai bun pentru Iulia.

Fiind pasionată de muzică și având o voce extraordinară, a terminat Conservatorul, la secția de canto și pian. Era un adevărat muzician, un orator bun, un scriitor desăvârșit și un istoric priceput. Multe persoane din jurul său dezvoltase ideea că Iulia știe atât de multe doar pentru că îl are pe tatăl său alături, fără să își dea seama însă de adevărata valoare a tinerei.

Iulia a avut o relație strânsă cu părinții săi pe care îi iubea foarte mult. Atunci când a împlinit frumoasa vârstă de 16 ani, Iulia s-a înscris la Universitatea Sorbona, unde urma să susțină licența în Filosofie la Facultatea de Litere din cadrul prestigioasei instituţii de învăţământ. Tot la Paris, ea a fost înscrisă la cursurile „École des Hautes Études”. Tânăra de 16 ani a reușit să uimească toţi profesorii, studia intens, picta și lua lecții de canto. Toate îi plăceau și își dorea să exceleze cu adevărat.

Iulia a fost prezentă la Sorbona, acolo unde a organizat două conferințe istorice. Este vorba despre „Logica ipotezei” și „A doua carte a lui Herodot”. A fost pasionată de limba franceză și a urmărit foarte mult istoria și evoluția a trei mari personalități. În atenția studiilor sale s-au aflat Napoleon I, Ferdinand de Lesseps și Victor Hugo. Când a murit Hugo, în 1885, Iulia a fost profund îndurerată și a arătat asta public.

Iulia își dă seama că se află într-un moment special al vieții și începe pregătirea pentru teza de doctorat, cu tema „Filosofia populară la români: logica, psihologia, metafizica, etica şi teodiceea”. Bucuria sa nu durează mult, deoarece în anul 1887 află că este grav bolnavă. Pentru că își dorește să învețe, nu acordă timp problemelor de sănătate, iar medicii îi pun un diagnostic final: tuberculoză.

În una din lunile de vară din anul 1887, ea merge la Curtea de Argeș în vizită, acolo unde scrie mai multe versuri și câteva gânduri libere, însă pleacă rapid la Paris, deoarece problemele de sănătate sunt tot mai mari. În aprilie 1888 întrerupe studiile, iar părinții săi o duc la un tratament special la Montreux în Elveția. Unii medici susțineau că există șanse ca boala tinerei să treacă, însă de la o zi la alta, corpul ei dădea semne că va ceda.

După ce s-a întors în țara noastră, Iulia este dusă de familie la Agapia, apoi la București, pentru ca medicii de specialitate să îi ofere tratament. Din păcate însă, starea micii fete avea să se deterioreze tot mai mult, de la o zi la alta. A înțeles cu adevărat ce se întâmplă în viața sa și a acceptat că destinul său este unul tragic, pe care nu mai avea cum să îl schimbe. În 1888 ea publică poezia „Moartea”, ale cărei versuri confirmă că Iulia știa ce avea să urmeze.

Finalul era atât de aproape…

„Eu nu urăsc viaţa, de moarte nu mi-e teamă,
Că ea este lumină puternică şi caldă,
Chiar muribundul – care în pacea ei îl cheamă –
Sub pleoape obosite privelişti noi îşi scaldă
Dar sufletul se-avântă-n necunoscuta lume
Şi-n alte corpuri trece, când poate şti să ierte
Aşa din cupa sacră cu toţii bem, anume,
Şi niciodată, nimeni, nu poate s-o deşarte“…

Se stinge din viaţă la 29 septembrie 1888, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu. Din ziua înmormântării, în familie se așterne cu adevărat o durere de nedescris, iar totul avea să se schimbe radical.

După moartea unicei sale fiice, Bogdan Petriceicu Hașdeu avea să găsească o adevărată comoară de care nu a știut nici măcar un minut. În zilele în care căuta obiecte, el a descoperit cugetări, poezii, schiţe de dramă şi comedii, materiale ale tezei de doctorat, o cantitate impresionantă de notiţe scrise de tânără, inclusiv pe patul de moarte. Nimeni nu a știut cât de mult a studiat Iulia și mai ales care era adevăratul său nivel de gândire. Iulia lăsase în urma sa o moștenire culturală greu de egalat vreodată.

Imediat după moartea Iuliei, în periodicul „Revista Nou”, al cărui director era Hașdeu, au fost publicate câteva din poeziile fiicei sale. Un număr scos la tipar a fost trimis și la amicul său Michel Bréal, de la Paris. Acesta din urmă i-a spus lui Hașdeu că proiectul de a publica operele tinerei în capitala Franţei a fost primit și că va avea un succes istoric. Casele de editură Hachette şi Socec au găzduit, în cursul anului 1889, apariţia celor trei volume din colecţia „Ceuvres posthumes”, de Iulia B.P. Hașdeu. Primul volum a apărut în martie 1889, sub titlul dorit de poetă, „Bourgeons d’Avril”. Atunci, Michel Bréal scria: „fiindcă a iubit atât de mult Franţa, ea merită ca noi să-i păstrăm totdeauna numele în onoare şi dragoste”. Bogdan Petriceicu era consolat cu ideea că operele fiicei sale au fost citite de cine trebuie și că sunt acolo unde le este locul. Însă nu s-a mulțumit cu atât. El a tot căutat un semn de la ea…

Castelul Hașdeu – templul dorit de dincolo de moarte

Se spune că sunt oameni care pur și simplu nu pot accepta moartea celor dragi. Potrivit celor recunoscute de Hașdeu, în martie 1890, scriitorul a primit un semn de la fiica sa:

„Trecuseră şase luni după moartea fiicei mele. Era în martie: iarna plecase, primăvara nu sosise încă. Într-o seară umedă şi posomorâtă şedeam singur în odaie, lângă masa mea de lucru. De-nainte-mi, ca totdeauna, era o testea de hârtie şi mai multe creioane. Cum? Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu, dar fără ca s-o ştiu, mâna mea lua un creion şi-i rezema vârful de luciul hârtiei. Începui a simţi la tâmpla stângă bătăi scurte şi îndesate, întocmai ca şi când ar fi fost băgat într-însă un aparat telegrafic. Deodată, mână mea se puse într-o mişcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când braţul se opri şi creionul căzu dintre degete, mă simţii deşteptat dintr-un somn, deşi eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie şi cetii acolo foarte limpede: «Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu» – (Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; Asta ar trebui să-ţi fie îndeajuns). Era scris şi iscălit cu slova fiicei mele”, avea să mărturisească Hasdeu.

După ce ar fi primit semnul, el şi-a făcut un ţel din a regăsi spiritul fiicei dispărute și considera că nu se va lăsa până nu va reuși. Nevoit să înțeleagă tot ce se întâmplă, Bogdan Petriceicu s-a refugiat în spiritism, apoi a construit un templu în amintirea fiicei sale la cimitirul Bellu. Puțin mai târziu, undeva în anul 1893 a luat decizia de a ridica un castel, în memoria copilei sale. Castelul Iulia Hașdeu de la Câmpina, „Marele templu de dincolo”, a fost construit până în 1896. Chiar Iulia și-a dorit acest castel, iar schițele construcției au fost făcute de ea. Tatăl său a ținut cont de fiecare lucru în parte, pentru a-i face pe plac fetei. Castelul are o arhitectură ce utilizează elemente cu trimiteri directe către epocile Evului Mediu, o adevărată înfăţişare de fortăreaţă, de spaţiu închis ezoteric unic în țara noastră.

În acest loc, Bogdan Petriceicu Hașdeu aduce la lumina tiparelor primului volum de spiritism din literatura română – intitulat „Sic Cogito”, o carte creată după „sfaturile” primite de la Iulia. Cartea este una unică, studiată de critici literari din întreaga lume.

La castel, Bogdan Petriceicu a amenajat o cameră specială de spiritism. În fiecare zi, timp de ani întregi, el mergea în acea cameră și încerca să ia legătura cu Iulia.

De altfel, știm că toți cei din jur au avut multe nedumeriri și au considerat că B.P. Hașdeu este cu adevărat „nebun“. Ce era cel mai rău e că nimeni nu mai credea nimic din cele spuse de Petriceicu. Atunci când era aproape de ultimele clipe din viața sa, Iulia F. Hașdeu i-a adus aminte soțului său să nu uite de donarea castelului din Câmpina către Academia Română.

Ea spunea că întreg castelul trebuie să ajungă la cei „săraci şi nenorociţi, mai ales cei de peste Carpaţi…În fiecare vară trei membri ai Academiei, fie munteni, fie moldoveni, fie de dincolo, fiecare cu familia sa, cu nevasta şi copilaşii, vor putea locui aicea, fără a plăti chirie, odihnindu-se şi întremându-se”.

Mai mult, întreaga bibliotecă pe care o avea Bogdan Petriceicu Hașdeu a ajuns și ea pe mâna Academiei, împreună cu dreptul exclusiv ca aceasta să editeze scrierile lui şi ale fiicei lor, Iulia. Ea a murit la 2 iulie 1902, la vârsta de 62 ani, iar soţul său a trecut la cele veşnice la 25 august 1907, stingându-se astfel o familie extraordinară.

Castelul de la Câmpina este extrem de cunoscut în România, mai ales că în toți acești ani s-au născut în țara noastră numeroase legende. La ora actuală, se spune că în unele nopți, Iulia Hașdeu poate fi auzită cântând la pian, fiind aplaudată chiar de tatăl său. O altă poveste ne spune că Iulia ar fi fost văzută pe terasa castelului, cântând și ținând în mână un buchet de margarete, iar a doua zi, grădinarul care are grijă de castel ar fi găsit aceste flori plantate în curtea castelului, deși cu o zi înainte nu erau.

Anual, pe data de 2 iulie, Castelul Iulia Hașdeu din Câmpina este gazda evenimentului cunoscut după numele „Sărbătoarea celor două Iulii”. Este vorba despre o tradiție care se ține încă din anul 1990 și este în memoria celei care i-a fost fiică lui Bogdan Petriceicu Hașdeu. De altfel, castelul este promovat la nivel internațional, la fel ca și povestea tinerei care a plecat mult prea devreme și care ar mai fi avut atâtea lucruri de făcut și de învățat. Operele sale au marcat inclusiv literatura din Franța, iar românilor nu le-a mai rămas decât să o poarte veșnic în suflet, ca o adevărată femeie, o adevărată iubitoare de cultură.

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor