Sublocotenent Mina Hociotă, călugărița eroină de la Mărășești. Iubirea de neam, viața în tranșeele Războaielor Mondiale

„Pacea necesită cea mai eroică muncă și cel mai greu sacrificiu”

Istoria ne învață despre oameni, despre momente importante, marcante și decisive în existența noastră, despre trecut și în același timp despre viitor, dar mai ales despre eroi. Eroii neamului românesc au existat încă de la începuturile noastre ca popor și continuă să dăinuie în negura vremii. Astăzi, la capitolul eroi, ne aducem aminte de femeia care și-a închinat sufletul în fața lui Dumnezeu și a plecat la luptă. Astăzi este despre Marina Hociotă, călugărița-sublocotenent ce a scris file de istorie în cele două Conflagrații Mondiale.

Începuturile

La poalele munților ce străbat Argeșul își doarme astăzi somnul de veci Marina Hociotă, asemenea cunoscută sub numele de Mina Hociotă. Începuturile sale? Ea a văzut lumina zilei pe 19 august 1896, la Săliște, în frumosul Sibiu și rămâne în istoria și în inimile românilor drept o călugăriță română care a servit ca asistentă pe front în timpul Primului Război Mondial.

Marina a fost un om simplu, tandru și iubitor ce a crescut într-o familie de ciobani din Săliște, pe atunci parte a Austro-Ungariei. Puțini ani avea atunci când devenea cunoscută pentru rezultatele incomparabile la învățătură. Era și extrem de curajoasă, fiind pasionată de călărie încă de la zece ani.

Greul începea să vină în viața sa pas cu pas. Tatăl său a murit înainte ca Marina să împlinească 12 ani. Tot la acea vreme, în școlile românești din Ungaria, limba maghiară devenea obligatorie prin legile educației cunoscute ca „Legile Apponyi”. Toate aceste schimbări bruște au făcut-o pe Marina să-și părăsească satul natal la vârsta de 14 ani și să traverseze munții Carpați la Mănăstirea Văratec, devenind călugăriță la vârsta de 18 ani și luându-și numele monahal Mina, sub îndrumarea mătușii ei Maica Melania Cruțiu. A decis să își închine viața lui Dumnezeu, să trăiască în liniște și pace. Ea a împărtășit durerea plecării de acasă într-o scrisoare către biograful ei, preotul Grigorie Popescu:

„Am plecat la mănăstire din cauza prigoanei ungurilor, care ne-au lipsit de libertatea de a vorbi limba mamei în școală, unde numai în limba ungurească învățăm lecțiile”.

Curajul. Iubirea. Primul Război Mondial

După ce negura Primului Război Mondial s-a așternut în cea mai mare parte a teritoriilor, în 1914, în timpul celor doi ani de neutralitate a României, Crucea Roșie a organizat cursuri speciale de asistență medicală în mai multe centre din țară, inclusiv la Mănăstirea Văratec. Tânăra călugăriță s-a oferit voluntar și și-a dat seama că este momentul să facă mai multe lucruri bune pentru cei din jur. Știa că va fi protejată de Dumnezeu și că va trece cu bine prin toate.

„Vă puteți închipui ce bucurie am simțit când am putut să slujim și să ajutăm pe frații noștri, care s-au angajat în luptă pentru a ne elibera de sub jugul străin, unguresc.”

În mai 1916, Ministerul de Război a pregătit mobilizarea generală, iar Maica Mina a fost repartizată la spitalul comitetului regional de acțiune de lângă prefectura din Tecuci. După ce țara noastră a intrat și ea în război (august 1916) și după pierderile teritoriale care au avut loc în primele luni de conflagrație, printre care și ocuparea Bucureștiului, frontul s-a stabilizat în sudul Moldovei. Spitalele de campanie și cele regionale din spatele frontului erau pline de oameni care aveau răni ce le puneau viața în pericol.

Munca maicii Mina a fost rapid remarcată de superiori. Ea a primit o uniformă militară și a fost mobilizată aproape de linia frontului la Mărășești, unde a primit gradul de sublocotenent. Era călugăriță și în același timp soldat al Armatei Române. Iubirea de Dumnezeu și iubirea de patrie erau cele care îi ghidau acțiunile.

Maica Mina a lucrat inițial ca asistentă medicală în spital, dar, atunci când lupta a fost reluată, ea a ajuns în tranșeele din prima linie a frontului. A asistat la evacuarea răniților și transportarea acestora în trenurile sanitare. Era zi de zi expusă războiului, însă curajul său era mai presus de orice.

În vara anului 1917, în timpul Bătăliei de la Mărășești, în timp ce a urcat pe un tren militar care îi transporta pe răniții de la Mărășești la Vaslui și Iași, a fost grav rănită în zona coapsei stângi. Piciorul ei a fost salvat de la amputare la spitalul din Iași de către medicul Gheorghiu. Impresionați de cunoștințele ei medicale, medicii i-au recomandat să rămână la Spitalul nr. 271 din Iași, condus de istoricul profesor Gerota.

După izbucnirea unei epidemii de tifos în Iași, Doctorul Gerota a rugat-o să rămână. I-a spus că va fi expusă unui risc, dar i-a transmis un mesaj de îmbărbătare:

„După dumneata n-are cine să plângă”.

La 7 iulie 1918, călugărița erou primea un nou motiv să lupte. Prin Înalt Decret Regal, Maica Mina a fost decorată cu „Crucea comemorativă”.

Două iubiri: patria și Dumnezeu

După război s-a întors la Mănăstirea Văratec. Avea conștiința împăcată. Îi ajutase pe cei din jur și făcuse tot ce putuse pentru a-i salva pe soldații care au luptat pentru patrie și neam.

„Noi, călugărițele și călugării, ne-am pus în nesiguranța vieții… pentru țară și am slujit cu credință și am mers în război cu toată conștiința, în ajutorul răniților pentru care am muncit cu un sentiment sfânt, să le ajutăm în suferință… Ne-am împlinit datoria nu ca niște oameni, ci ca ostași ai Domnului și ai țării noastre, făcând ascultarea până la capăt, la terminarea războiului.”

După moartea mătușii sale în 1923, Maica Mina s-a mutat la Mănăstirea Nămăești, în județul Argeș, una dintre mănăstirile rupestre, fiind extrem de specială deoarece este săpată într-o stâncă de mâini necunoscute și datată din prima jumătate a secolului al XVI-lea.

În anii ’30, cu acordul Patriarhului Miron Cristea, s-a înscris la Institutul surorilor de caritate „Regina Elisabeta” din București. Credea că totul s-a terminat, însă la momentul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, Maica Mina avea 45 de ani și a fost mobilizată din nou și trimisă la spitalul din Câmpulung Muscel, orășelul de la poalele munților Iezer. A devenit membră a „Asociației surorilor de caritate de război din România” și în „Corpul luptătorilor naționaliști”. Știa că din nou va lupta pentru cele două mari iubiri: Dumnezeu și patria.

Dumnezeu a binevoit ca Maica Marina să se întoarcă acasă cu bine și după a doua Conflagrație Mondială. Curajul, dar și actele sale caritabile, nu au fost uitate mulți ani după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. În 1968, Maica Mina a fost distinsă cu Medalia Virtutea ostășească – Clasa I – în fața Mausoleului de la Mărășești, cu prilejul aniversarii a 50 de ani de la sfârșitul Primului Război Mondial, alături de alți veterani de război.

A murit în liniște și rugăciune, pe 9 iulie 1977 la Mănăstirea Nămăești. Și astăzi, la mormântul său mai sunt aprinse lumânări și trecătorii lasă flori și un gând bun pentru femeia erou care și-a trăit întreaga viață iubindu-și țara și mai ales pe Dumnezeu.

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor