Home > Cultură > Istorie > Aiud. Un oraș, o închisoare, o râpă, un monument
Cultură Istorie Premium

Aiud. Un oraș, o închisoare, o râpă, un monument

Aiud

La Aiud, în micul oraș așezat în culoarul depresionar de pe cursul mijlociu al Mureșului este o Golgotă pe care fiecare român ar trebui să o urce măcar o data în viață. De fapt, Golgota aceasta a românismului despre care o să scriu este o râpă.

Un oraș

În antichitate, o așezare romană, Brucla, se afla pe teritoriul de azi al Aiudului, a cărui primă menționare documentară a fost făcută în anul 1293, în vremuri în care așezarea era locuită aproape exclusiv de sași. Căutând în documentele medievale, istoricii au identificat și alte denumiri folosite pentru Aiud: Enietten, Engeten sau chiar Strassburg. Când, în 1437, răscoala de la Bobâlna tulbura liniștea zonei, Aiudul a fost ocupat în totalitate de răsculați.

Aiud

Reforma protestantă a fost adoptată cu ușurință în secolul al XVI-lea, Biserica Cetății fiind atunci folosită și de sașii luterani și de maghiarii calvini. Va fi însă incendiată în 1600 de Mihai Viteazu și refăcută mai târziu de Gabriel Bethlen. Anul 1704 marchează folosirea așezământului bisericesc doar de comunitatea calvină, în timp ce luteranii își ridică propria biserică, una nouă, pe locul unei capele mai vechi. Aiudul devine un important centru reformat al Transilvaniei, centru cultural și, după fondarea Colegiului în 1622 la Alba Iulia prin eforturile principelui Gabriel Bethlen și mutarea la Aiud în 1662, centru de învățământ.

A fost incendiat la 13 martie 1704 de trupele comandate de Jean Rabutin în timpul războiului antiaustriac iar pe harta iosefină a Transilvaniei concepută între 1769 și 1773 apare cu numele Nagy Enyed, în traducere Aiudul Mare.

Aiud

La 8 ianuarie 1849 Aiudul este din nou incendiat, de data aceasta de țăranii români care, sub conducerea unui preot, s-au răsculat. În măcelul ce a durat nouă zile au fost asasinați aproximativ 600 de maghiari, cadavrele lor fiind aruncate în șanțurile cetății.

În timpul regimului comunist din România în închisoarea Aiud au fost întemnițați numeroși deținuți politici.

O închisoare

Penitenciarul din Aiud și-a schimbat destinația odată cu ordinul numărul 17249 al Direcției Generale a Penitenciarelor, ordin emis în septembrie 1948. Devenea astfel una dintre cele mai odioase temnițe ale sistemului represiv din țara noastră. Aici, la Aiud, dar și la Gherla, Pitești sau Târgșor se vor stinge o mulțime de vieți. La Aiud au ajuns „cei mai periculoși infractori, criminali de război și deținuți din motive politice”. Ordinul 17249 preciza cu limpezime și categoriile  sociale ale celor ce odată ajunși aici erau condamnați la o moarte iminentă: militari, arhitecți, farmaciști, medici, scriitori, învățători, preoți, ziariști. Erau vânați și români ce fuseseră înainte de venirea comunismului chiaburi, bancheri, industriași sau patroni mărunți. Ordinul a fost valabil și aplicat până în anul aministiei generale, 1964. Dacă a rămas înscris în memoria deținuților un om, un torționar, acela a fost Gheorghe Crăciun, bruta care a condus penitenciarul între 1958 și 1964.

Aiud

După 1964 au continuat să fie închiși la Aiud români cu infracțiuni considerate a fi din zona politicului, victime ale Securității. În decurs de douăzeci de ani la Aiud au murit 563 de oameni. Cei mai mulți s-au stins în 1947, 1950 și 1961, ani în care s-au consemnat 240 de decese cauzate de tifos, frig, lipsa asistenței medicale și alimentația necorespunzătoare. În 1950, an în care regimul penitenciar a fost înăsprit la extrem și prin lipsa alimentelor, condiții dublate de condițiile climaterice, rata mortalității a crescut rapid, iar cifrele anului 1961 sunt corelate cu experimentul reeducării, majoritatea celor care au murit fiind dintre cei încarcerați în înfiorătoarea zarcă.

O râpă

Am fost la Aiud. Sunt trei ani de atunci dar îmi amintesc ziua de parcă ieri aș fi trăit-o. Citisem demult poeziile lui Gyr sau ale lui Crainic și Aiudul însemna deja pentru mine lacrimi, zarcă însemna Aiudul, moarte și credință.

Am trecut prin cimitir în drum spre râpă, recitându-mi în gând versurile:

„Foamea-i mireasă și moartea-i nuntă,

Aiudule, Aiudule, temniță cruntă!”

Am găsit pe douăzeci și patru de plăci de marmură nume de români și ocupația ce au avut-o pe timpul trecerii lor prin lume. Eram singur, o măicuță mă orientase timp de un minut, îmi zâmbise dumnezeiește și plecase. Am citit cu voce tare câteva sute de nume și meseriile acelor oameni duși demult: episcop, țăran, avocat, elev, tipograf, vicar, profesor universitar, comisar, pensionar, aviator, șofer, ministru, scriitor, mecanic, magistrat, morar, inginer, cioban, revizor școlar, deputat, pădurar, student, monsenior, medic, cercetător, actor, ziarist, economist. Pe marmura rece erau trecute și alte categorii: morți în anchetă, morți în închisoarea de la Aiud, condamnați la moarte și executați în alte locuri, dispăruți din penitenciare și executați fără sentință, identificați ulterior. Cei executați aveau, înaintea numelui, litera „e”.

Aiud

Am citit un nume și în dreptul lui scria simplu și atât de frumos: „ucis, dar nu înfrânt de vremi.” Am ieșit din mănăstire, am coborât către Râpa Robilor și, în timp ce priveam către fundul ei, m-am gândit cât de bine ar fi ca în dulcea epocă a lui copy-paste să copiem de pe plăcile de marmură în manualele de istorie și numele celor scoși din zarca Aiudului și aruncați în gropile comune din Râpa Robilor.

Râpa este legată organic de închisoarea de la Aiud și de victimele ei din perioada 1947-1964. Aici a fost îngropată o parte din elita țării, care a fost târâtă în lanțuri, torturată, umilită, ucisă. În Râpa Robilorau fost aruncate trupurile reci ale deținuților politici uciși cu bestialitate de tortionarii sistemului comunist, unele peste altele, amestecate pentru a nu putea fi  niciodată identificate.

Un monument

La Aiud, deasupra Râpei Robilor a fost construit un schit, „Înălțarea Sfintei Cruci”, ridicat apoi la rang de mânăstire. Când au început lucrările la acest monument, în 1992, biserica și întregul ansamblu au fost numite „Calvarul Aiudului”, un proiect susținut de Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu și de foștii deținuți politici aflați în țară sau în străinătate, conceput în memoria martirilor din Aiudul anilor 1947-1964.

Aiud

Arhitecții Anghel Marcu și Nicolae Goga au construit monumentul perpendicular pe Râpa Robilor, iar pe acoperiș au proiectat 14 cruci îngemănate, simbol al suferinței. Privite separat, cele șapte cruci simbolizează cele sapte taine ale bisericii ortodoxe. Crucea mare simbolizează Crucea Neamului. Ca să ajungi în biserică trebuie să cobori douăzeci și patru de trepte, simbol al coborârii în întuneric, în bezna comunismului.

Mergeți la Aiud și reculegeți-vă la „Calvarul Aiudului” de deasupra Râpei Robilor, la mânăstirea de pe strada Eroilor, numărul 3.