Arsenie Papacioc. Surghiunul și regăsirea de la Techirghiol

La 19 iulie 2011, când murea Arsenie Papacioc, teolog și reprezentativ duhovnic al ortodoxiei românești, printre credincioșii ce îl iubiseră atât de mult s-au propagat ultimele sale cuvinte, rostite pe patul de moarte:

„Să iubim bine, să iubim frumos, să iubim rana şi pe cel ce a făcut rana!”

Vă invit să descoperim împreună taina unei vieți ce la prima vedere pare blestemată dar, odată cu descifrarea ei, cu siguranță putem spune că a fost binecuvântată. Nu este vorba doar despre religie și credință în povestea vieții lui Arsenie Papacioc, este mai mult decât o pildă.

Legionarul Anghel

Într-o zi de mare sărbătoare, 15 august 1914, chiar de praznicul Adormirii Maicii Domnului, se năștea în casa lui Vasile și a Stancăi Papacioc din comuna Perieți, satul Misleanu, un copil. Copilul era botezat Anghel. Vasile Papacioc era agent sanitar cu şase sate arondate şi unul dintre ctitorii bisericii din satul natal. „Papacioc” venea de la tatăl bunicului, un preot din regiunea Macedonia din nordul Greciei. Şi pentru că preotul era și ,„popă” și avea și cioc, numele lui real, „Albu” a fost uitat în timp. Copilul trăiește încă de mic între oameni deosebit de credincioși și deprinde obiceiuri și canoane specifice.

Peste mulți ani avea să mărturisească:

„Datorită educaţiei din familie am conştientizat încă de mic prezenţa lui Dumnezeu lângă noi. Şi asta mi-a ajutat enorm. Eram eu mic, dar gândeam mai bătrâneşte. Mergeam la biserică, eram singurul din familie care postea.”

Copilul dovedește repede că este special, compune poezii şi învaţă meşteşugul sculpturii încă din clasele primare, este chiar primit ca membru al revistei „Vraja”, publicație unde fratele său mai mare era redactor. Iubește sportul și practică unele discipline cu succes, obținând medalii la întrecerile interşcolare din capitală. Excelează la viteză şi la sărituri. În 1932 este absolvent al Școlii de Arte şi Meserii din Bucureşti şi devine, după ce împlinește 18 ani,  membru al Mişcării Legionare într-un cuib din oraşul Slobozia. Revine la București în luna decembrie a anului 1933 și participă la tabăra legionară de la Bucureştii Noi, unde se ridica „Casa Verde”, edificiu ce va avea rol de sediu central al mişcării legionare. Este încorporat și după terminarea stagiului militar, Anghel pleacă la Braşov şi devine angajat al fabricii de armament Malaxa. În aceeași instituție, fratele său, Radu, îndeplinea funcția de maistru șef.

Din cauza activităţii sale legionare este arestat în decembrie 1938 şi direcționat în lagărul de la Miercurea Ciuc. Tot ce avea mai demn intelectualitatea românească se afla acolo. După doi ani, în 1938, este eliberat și luptă pentru înlăturarea lui Carol al II-lea de la conducerea țării. Avansează în ierarhia legionară, devenind şef de plasă la Zărnești, un lider legionar aflat în subordinea şefului de judeţ. Pentru o scurtă perioadă este și primar al acestui oraș, iar după rebeliunea  legionară din ianuarie 1941, trece fraudulos graniţa în Iugoslavia. Patrulele germane îl capturează, îl predau jandarmilor români, care îl conferă spre judecare Tribunalului Militar. Instanța îl condamnă pentru trecere frauduloasă a frontierei la şase ani de închisoare. Merge la Aiud și timp de șase ani, în interiorul îngrozitoarei temnițe, ia contact cu mulţi dintre misticii Mişcării Legionare. Alături de ei formează un grup de rugăciune neîncetată și tot aici simte pentru prima dată tentația de a avea o viață monahală.

Monahul Arsenie

Când este eliberat merge, mânat de acest gând, la Mănăstirea Cozia, unde este foarte bine integrat începând cu luna ianuarie a anului 1947. Este numit paracliser și se deprinde foarte repede si foarte ușor cu rânduielile bisericești. Aici, la Cozia, sculptează uşile împărăteşti de la bolniţa mănăstirii. Imediat ce îi este remarcat teribilul intelect, este numit profesor de educaţie civică la mănăstirea Turnu unde, încă de la debut, le prezintă elevilor subiectul lecțiilor sale, Iisus Hristos, spre stupefacția comuniștilor care, după numai un semestru, îl somează să schimbe materia. Demisionează, înfuriat, mai ales că stareţul îi sugera să pactizeze cu regimul comunist. Este trimis în anul 1948 la schitul Cioclovina al  mănăstirii Tismana și aici se ocupă cu stupii de albine.

Din perioada aceasta Arsenie Papacioc avea amintiri frumoase:

„Luam o tavă noaptea, băteam în ea şi fugeau urşii. Nu mă lăsam deloc: am făcut o grădiniţă acolo şi udam grădina.”

În ianuarie 1949 merge la Mănăstirea Sihăstria pentru a se confesa Părintelui Cleopa. Este perioada în care aproape toate mănăstirile, de frica Securității, refuză să îl primească. La Sihăstria este însă acceptat și primește rolul de bucătar. Călugării încep să îi cunoască profunzimea și claritatea sufletească și ajung să îl iubească.

„Îi întrebăm pe fraţi dacă le place mâncarea, la care ei răspundeau: Nu ne place, frate Anghele, dar ne e drag de frăţia ta”.

O legatură puternică se construiește între fratele Anghel şi Părintele Cleopa, acesta văzând harul extraordunar al lui Anghel și lăsându-l deseori să predice în locul său. În luna septembrie a anului 1949 este trimis la Mănăstirea Antim, la Institutul Biblic, pentru a lucra în atelierul de sculptură. Se călugărește, devenind călugărul Arsenie și slujește aici până în iunie 1950, când pleacă la Mănăstirea Slatina de Suceava. Tot în 1960 Patriarhul Iustinian îi dă Părintelui Cleopa sarcina de a întemeia o obşte monahală la Mănăstirea Slatina din Suceava. Cleopa acceptă și începe proiectul împreună cu mâna sa dreaptă, Părintele Arsenie, care este numit egumen în timp ce el devine stareţ peste 120 de călugări.

Despre proiectul ordonat de Iustinian, Arsenie Papacioc scria:

„Nu era mănăstire, era o Academie! Cu teologi mari ca: Părintele Dosoftei, Înaltul Antonie, Părintele Gherontie, Părintele Emilian, mare duhovnic.”

În anii ce au urmat, Mănăstirea Slatina de Suceava a fost recunoscută ca un veritabil model de convieţuire duhovnicească, un model din care se inspirau toate celelalte mănăstiri.

Mai târziu, când Părintele Cleopa se retrage în munţii Stânişoarei, este urmat de Părintele Arsenie:

„Pustia înseamnă cu orice chip o stare de dincolo de fiinţa omenească pentru că viaţa duhovnicească este o viaţă trăită fără cuvinte.”

Din temniță în temniță, din mânăstire în mânăstire.

În timpul acesta Securitatea nu contenea să îl caute. Cu un detașament de 89 de militari și trei camioane, Papacioc este prins la Slatina și ridicat chiar după terminarea unei slujbe de noapte. Este arestat și dus la Suceava, anchetat timp de nouăzeci de zile, torturat, chinuit pentru acuzații fără nicio bază reală. Ajunge din nou în tenebrele comunismului, i se reproșează că „a scris mult”, i se fabrică  de fapt un dosar din care este reliefată activitatea lui legionară din cadrul celebrului grup „Rugul Aprins”. Condamnarea vine în 1958 și sentința este înfiorătoare: 20 de ani de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale.”

Despre anii înfiorători din temnițe, scria:

„În închisoare, omul se apropie foarte mult de divinitate, pentru că oricine este înţepat, vrea să scoată ghimpele. La Aiud, nu se mai punea problema Mişcării Legionare, voiau să ne dărâme complet din credinţa în Hristos.”

Arsenie Papacioc a fost arestat odată cu Părintele Stăniloae şi poetul Vasile Voiculescu, autorul „Ultimelor sonete închipuite ale lui Shakespeare”, faţă de care avea un imens respect şi cărora le-a fost şi duhovnic.

Din temniță au pornit poveștile adevărate ale curajului său manifestat atunci când spovedea prin morse pe deţinuţi,  având o sfoară legată la gât în loc de epitrahil:

„Aveam o bărdică cu apă şi 300 grame de pâine de orz. Consideram bărdica drept potir şi treceam prin toate momentele Sfintei Liturghii. Pe urmă împărţeam pâinea aceea la deţinuţi şi le spuneam: Nu pot să spun că este Sfânta Împărtăşanie, fiindcă sunt destule elemente lipsă, dar că este mai mult decât anaforă v-o pot spune!”

Este prins și trimis la răcitorul Aiudului. Aiudul însemna clar un regim de exterminare, se aplica înfometarea fără nicio milă. Răcitorul era de fapt o celulă frigorifică, construită numai din ciment, cu tavanul la înălțimea de cinci metri. Deținuții nu aveau voie să stea jos. Arsenie Papacioc a fost eliberat în anul amnistiei, 1964, după 14 ani în care ajunsese și la Brașov și la Jilava.

După eliberare, va continua persecuția sa, fiind alungat din mânăstire în mânăstire. Patriarhul Iustinian îl ajută să devină timp de doi ani paroh la Filia de Jos şi Filia de Sus. Este apoi numit stareţ la Mănăstirea Cheia din judeţul Prahova și după șase ani este transferat la Mănăstirea Căldăruşani, apoi la Mănăstirea Dintr-un Lemn și la Mănăstirea Cernica.

Techirghiol. Regăsirea

Din anul 1976 este numit preot şi duhovnic la Schitul Sfânta Maria din Techirghiol. Urmează treizeci și cinci de ani trăiți ca duhovnic la această mănăstire de maici, ani minunați ce îi aduc părintelui faima de „duhovnicul neamului de la malul mării”. Slujește aici aproape zi de zi Sfânta Liturghie,  activitate la care tânjise atât de mult în temnițele comuniștilor. Părintele Arsenie Papacioc a spovedit, pe lângă maicile din obștea mănăstirii și foarte mulți credincioși care îi treceau zilnic pragul chiliei.

Aceasta este povestea, în cuvinte puține, a unuia dintre oamenii cei mai persecutați de regimul comunist, om care a iubit bine, a iubit frumos, a iubit și rana dar și pe cel care a făcut-o.

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor