Home > Cultură > Celebrități > Charles Aznavour, artistul care a făcut disperarea populară
Celebrități Cultură Istorie

Charles Aznavour, artistul care a făcut disperarea populară

Un copil armean cucerește Parisul

La 1 octombrie 2018, în micuțul sat Mouriès din atât de frumosul sud al Franței era găsit în baia unei case cochete trupul neînsuflețit al unui bătrân de nouăzeci și patru de ani. Dacă nu ar fi fost muzica, probabil că evenimentul morții lui Shahnour Aznavourian, născut demult, în 1924, la Paris, rod al iubirii a doi tineri armeni care fugiseră în orașul luminilor pentru a scăpa de genocidul armean din Turcia, ar fi trecut neobservat. Dar armeanul născut la Paris cântase și intrase în  legenda muzicii sub numele de Charles Aznavour, ultimul și cel mai mare trubadur din lume.

Cariera lui s-a întins pe aproape optzeci de ani, Aznavour interpretând cel puțin o mie de cântece, lansând trei sute de albume, călătorind în toată lumea pentru zeci de turnee și jucând în foarte multe filme. Muzica sa s-a adresat direct oamenilor, fiind animată de interesul pământesc al omenirii. Aznavour a avut un impact revoluționar asupra fenomenului pop din Franța, muzica lui rezistând și după epoca de aur a popului de la mijlocul secolului trecut.

Moartea unui om de nouăzeci și patru de ani nu ar trebui să fie una șocantă. Impresionant a fost faptul că Aznavour cânta încă în anul 2006, an în care a organizat un turneu mondial de adio. Atunci când auzul i-a dispărut iar vederea tindea să se stingă, artistul nonagenar a primit aparat auditiv și prompter și tot a cântat. Înainte de ultima sa reprezentație, din Osaka, și-a rupt brațul. Era mai dar până în septembrie s-a vindecat și a urcat pe scenă. Când moartea i-a luat urma în sătucul francez unde alesese să trăiască, Charles Aznavour avea un plan în faza de planificare: un turneu pentru a serba vârsta de nouăzeci și cinci de ani. Visa și la un concert pentru împlinirea centenarului, concert ce ar fi fost susținut pe 22 mai 2024.

Într-un interviu acordat pentru „The Daily Telegraph” artistul lămurea longevitatea lui creativă astfel:

„Dar de ce m-aș opri vreodată? Ca să mor acasă într-un fotoliu? Non, merci!”

Nonconformismul unei cariere unice

Așadar, cariera a fost una impresionată, ecourile nu s-au stins și probabil vor putea fi auzite pentru eternitate. Viața este de asemenea o poveste. Shahnour Aznavourian a venit pe lume în 1924 în familia unor fugari din fața genocidului turcilor, tatăl, fost cântăreț, pe numele adevărat  Misha, iar mama, Knar, actriță. Cei doi tineri se reprofilează în cartierul latin al Parisului, Misha devenind proprietarul unui bar cu specific georgian, iar mama croitoreasă. Au încercat să păstreze cât se poate de mult din tradițiile armene și pentru acest deziderat cei doi frați, Charles și sora lui, Aida, au învățat limba armeană și au fost crescuți cu cântece de leagăn din folclorul armean. Ambii părinți și-au păstrat apartenența la Armenia, nu au renunțat la înclinațiile lor artistice, organizând spectacole pline de viață în casa familiei, dând mai departe acest spirit și generației următoare, fericiți că pot face asta, triști că acei doi copii s-ar putea să nu-și cunoască niciodată țara de origine.

După foarte mulți ani, Charles Aznavour vorbea despre Armenia aceea așezată în sufletul lui de către părinți:

„Am acea tradiție în sânge.”

Odată cu criza, tatăl său a pierdut restaurantul, Charles a renunțat la școală și a început să muncească pentru a ajuta la întreținerea familiei. Se înscrie și la o școală locală de actorie, jucând în cadrul unor trupe de teatru care îl distribuie în roluri adecvate vârstei, aspectului și etniei. Muzicologul Franz Nicolay a scris în „The Paris Review” că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Aznavour fusese confundat de naziști cu evreii și că, de nenumărate ori, a trebuit să prezinte dovada că nu fusese, conform tradiției evreiești, circumcis. Peste ani, Aznavour va declara, nonșalant, că familia sa adăpostise numeroși evrei pe timpul odioasei prigoane a acestora.

În ultimii ani ’40, Aznavour cântă în cluburile de noapte și în cabaretele pariziene. Edith Piaf aude de talentul lui, vrea să îl cunoască, să îl asculte, apoi îl ia pe Charles sub aripa ei, trece cu el oceanul spre America în 1948 unde cântă în deschiderea spectacolelor ei la New York și Montreal. Se împrietenesc și apar zvonurile unei idile. Aznavour va nega însă vehement mereu aceste legende, caracterizând relația lor drept „une amitié amoureuse”, ceva „mai mult decât prietenie și mai puțin decât dragoste.” Edith Piaf era dezamăgită de aspectul exterior al micului interpret, dragostea și grija ei fiind chiar dure uneori. Credea că Aznavour, care era scund, nu va avea succes, la un moment dat recomandându-i și să își facă o operație la nas. Aznavour ascultă și după operație verdictul divei este următorul: „Te preferam înainte!”

Armenia din Aznavour a fost mereu vizibilă și strălucitoare, iar spectrul originilor sale nu a putut fi șters atât de ușor, numele lui devenind sinonim cu caracterul cultural al țării sale. A fost uneori aspru criticat de către critici, care l-au numit „urât”, „o voce nerafinată”, un interpret cu „versuri vulgare”.

Charles Aznavour

Charles Aznavour

Într-un interviu acordat pentru „Daily Mail” în 2015 Aznavour își amintea că un critic scrisese la un moment dat: „De ce au lăsat un infirm pe scenă?” În Franța postbelică Aznavour a reprezentat pentru unii amenințarea celor needucați, a imigranților. În opinia unora, Aznavour a alterat cântecul de dragoste, făcându-l periculos, vulgarizându-l. Astfel, în anul 1955, cântecul său „Après l’amour” ale cărui versuri înfățișau explicit atmosfera unui pat de îndrăgostiți după consumarea actului sexual, a fost interzis la radio de guvernul francez.

Aznavour nu s-a victimizat niciodată și a negat întotdeauna că dramele propriei vieți au fost motorul creației sale, fondul său creator. Ceea ce i-a înnobilat muzica a fost imaginația sa splendidă, fantomele unei altfel de iubiri care l-au bântuit toată viața. A fost un cântăreț de personaje.În 1956 ține la Casablanca un spectacol  de vodevil. Publicul este fermecat și evenimentul acesta este considerat ca un punct de cotitură, un reper important al carierei sale. Din acel moment, criticii au remarcat magnetismul lui unic, puterea de seducție a muzicii sale.

În 1963 Lillian Ross de la „The New Yorker” îl ascultă cântând pentru o mulțime la Hotelul Americana din New York și scrie apoi:

Este mic, cu ochi armeni enormi, cu un chip uscat, dar are o voce puternică.”

În 1965 lansează „His Love Songs in English” și Bob Dylan declară pentru „Rolling Stone”: „Aznavour m-a făcut să îmi pierd mintea”.

În cinematografie, cel mai cunoscut rol al lui Aznavour a fost în capodopera lui François Truffaut, „Shoot the Piano Player”, film după lansarea căruia Aznavour este în mod constant denumit „Frank Sinatra al Franței”. Aznavour a fost o vedetă pop globală, cântând piese în franceză, rusă, engleză, armeană, spaniolă și germană, un compozitor curajos, un revoluționar, iar un argument al acestei afirmații ar putea fi cântecele scrise din perspectiva unui gay sau cele din perspectiva femeilor și pentru femei.

Aznavour declara: „Am folosit cuvântul „celulită” și „axilă” într-o melodie”, iar un vers din acel cântec sună așa: „Îmi place mirosul axilelor tale.”

Aznavour a cântat cu o voce mai slabă acest cântec, „Des ténèbres à la lumière” fiind lansat la vârsta de nouăzeci de ani pe ultimul său album, „Encores”. A compus multe balade neobișnuit de frumoase și melodramatice în cursul carierei sale, după ce fusese modelat încă de la naștere de schimbări majore ale istoriei.

În ultimii ani de viață a fost realizatorul unui musical despre viața pictorului Henri de Toulouse-Lautrec. Despre pictor declara în 2000:

Lautrec a pictat o femeie pe un vas de cameră. Arta este artă.

Când s-a stins, cinci copii l-au plâns și a treia sa soție, Ulla. Ulla avea cincizeci de ani și lacrimile ei erau ale întregii lumi. Charles Aznavour a fost un veritabil vizionar: în 1976, cu aproape un deceniu înainte ca Națiunile Unite să recunoască genocidul armean, lansa „Ils sont tombés”, un cântec-talisman. Jean Cocteau spunea că este dificil să ne imaginăm muzica lui Aznavour dacă nu înțelegem perspicacitatea lui crudă și speculară:

„Înainte de Aznavour, disperarea era nepopulară”.

Recomandări autor