Ciprian Porumbescu. Balada unei vieți de numai 30 de ani

La 6 iunie 1883 se stingea, la numai 30 de ani, creatorul primei operete româneşti, „Crai nou”.
Despre Ciprian Porumbescu ne spune azi orice enciclopedie că a fost un violonist și compozitor român, că, în scurta sa existenţă, a reușit să dea o formă muzicală autenticului românesc. A fost de asemenea un mare patriot.

Din Șipotele Sucevei la Putna, alături de Eminescu și Slavici

A venit pe lume la 14 octombrie 1853 în Bucovina, într-o căsuță modestă dintr-un sat cu nume cântat, Șipotele Sucevei, casa preotului Iraclie Golembiovski și a Emiliei Clodnițchi. Mama lui era de origine poloneză, o explicație ușoară pentru numele lui adevărat, Golembiovski.

Familia era foarte săracă, Ciprian nu a avut astfel posibilitatea unei formări muzicale continue. Tatăl său, preotul Iraclie, i-a picurat însă în sufletul credința și patriotismul, în măsuri egale. Micul Ciprian crește timid și retras, muzica fiindu-i singura mare iubire. Când împlinește șapte ani, destinul îl duce în fața muzicologului Carol Miculi, profesor la Conservatorul din Lemberg şi în același timp înflăcărat discipol al lui Chopin. Miculi petrece câteva veri la Şipotele Sucevei, cu intenția de a culege mănunchiuri de cântece populare și gazdă preferată îi este chiar familia Golembiovski.

Ciprian începe să studieze muzica în Moldova, la Suceava, apoi la Cernăuți. La 18 ani, în anul 1871, la Putna s-au marcat 400 de ani de la târnosirea mănăstirii. Tânărul participă la sărbătoare, amestecându-se în mulțimea care îi cuprindea și Mihai Eminescu, A.D. Xenopol sau Ioan Slavici.

Nu știm cât adevăr este în povestea care spune că, după festivitate, s-a încins o horă în fața mănăstirii. Orchestra era condusă de Grigore Vindireu, pe care Ciprian l-a înlocuit la un moment dat și, la final, după ce a cântat, a mers fericit în brațele tatălui său și i-ar fi strigat:

„Tată, am cântat Daciei întregi !”

Viața ca un arcuș de vioară

Studiază la gimnaziul superior de la Suceava până în anul 1873 și, frate cu crunta sărăcie, locuiește permanent în chirie în odăi înguste și pline de igrasie. Neavând nici bani pentru o alimentație sănătoasă, tuberculoza i se înfiripă în corp, el nici nu observă, fiind preocupat numai de muzică. Trece examenul de maturitate cu succes în luna martie a anului 1873, apoi, timp de patru ani, studiază la Cernăuți teologia ortodoxă. În anul 1876 trăiește durerea adâncă a pierderii mamei.

În 1874 se înfiinţase la Cernăuţi societatea studenţească „Arboroasa”, iar Ciprian îi compusese imnul. Tot aici, la Cernăuți, conduce corul societăţii culturale, fiind ales preşedinte al acesteia în ultimul său an de studii. „Arboroasa” era supravegheată și persecutată permanent de stăpânirea austriacă, motivul fiind activitatea considerată mult prea fățiș patriotică.

Vacanțele și le petrecea la Stupca și aici o cunoaște pe Berta Gordon, ,,o fată înaltă şi subţire, fiică a pastorului evanghelic din Ilişeşti”. Se îndrăgostește pe loc și acest lucru nu este văzut cu bucurie de familia ei. Fiind de confesiune diferită, părinții fetei rup filele goale ale frumoasei povești de dragoste ce abia începea să se scrie și o trimit pe Berta departe, în străinătate. Ciprian nu o va uita niciodată și o va purta în suflet până în ultima clipă a vieții lui. În jurnalul lui, scria:

„Numai ea singură îmi poate da curajul şi puterea de a răbda mai departe şi a duce munca începută la bun sfârşit.”

În anul 1877 se sărbătorea în Bucovina alipirea acesteia la Imperiul Austro–Ungar. În același timp, la Iași, are loc o contrademonstraţie în memoria morţii domnitorului Grigore Ghica. Societatea ,,Arboroasa” expediază o telegramă de condoleanţe primarului din Iaşi. Va fi pretextul în baza căruia la 15 noiembrie 1877 liderii societăţii, Constantin Morariu, Eugen Siretean, Zaharie Voronca şi Orest Popescu vor fi încarceraţi la închisoarea din Cernăuţi.

Ciprian este și el arestat, el și un întreg lot de tineri, în anul 1878, acuzați în același proces ,,Arboroasa”. Timp de trei luni de zile este închis la Cernăuți. Își luase de la Stupca, în ziua arestării, doar vioara și o gramatică a limbii franceze înainte de a urca într-o căruţă. Până la Cernăuţi a plouat mereu. Crăciunul anului 1878 a venit pentru Ciprian în temniță. Mâncarea proastă, mereu rece și pereții înghețați au aprofundat tuberculoza ce îl măcina.

Pentru eliberarea lui și a celorlalți tineri a luptat cu arma condeiului Mihai Eminescu și abia după trei luni Golembiovski era eliberat și achitat. Timp de doi ani beneficiază de o bursă la Viena unde studiază la „Konservatorium fur Musik” armonia cu Anton Bruckner şi bazele muzicii corale cu Franz Krenn. Ia lecții private cu compozitorul bucovinean Eusebius Mandyczewski, dirijează corul Societăţii Studenţeşti „România Jună” și în 1880 reușește să realizeze o colecţie de douăzeci de piese corale şi cântece, reunite sub numele „Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români”. În cadrul ei erau creaţii precum „Cântecul gintei latine”, „Cântecul tricolorului”, sau „Imnul unirii–Pe-al nostru steag”.

Întreaga sa familie își schimbă oficial numele în Porumbescu în 1881. Timp de doi ani de zile predă muzică la Gimnaziul Românesc din Braşov şi dirijează corul Bisericii Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului.

Vasile Alecsandri scrie versurile și Ciprian Porumbescu muzica operetei în două acte ,,Crai nou”. Premiera are loc la 11 martie 1882 în sala festivă a Gimnaziului Românesc din Brașov, succesul este incredibil chiar și pentru cei doi autori, astfel că în următoarele două zile se reia spectacolul.
Ciprian nu își uită bătrânul tată, căruia îi scrie:

„Şi astăzi, astăzi am ajuns să-mi văd dorinţa împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aştept de la viaţa mea, de la viitorul meu?”.

Dar boala continua să muște din trupul său tânăr. La Brașov se organizează pe 8 noiembrie 1882 un concert caritabil pentru Porumbescu, în dorința de a se strânge fondurile necesare pentru un tratament în Italia. Admiratorii si oamenii din muzică se mobilizează și la 25 noiembrie Ciprian reușește să plece în staţiunea Nervi.

Din păcate, starea lui de sănătate nu a avut o evoluție bună. Porumbescu este deprimat, măcinat de dor și din perioada aceasta sunt încă păstrate frânturi din corespondența lui:

„O! Italie, Italie! Frumoasă şi dulce mai eşti! Ah, dar ce folos? Nu plăteşte toată frumuseţea şi dulceaţa ei o ceapă friptă, dacă colea peste gard nu mă pot sui la Stupca.”

Se întoarce la iubita lui Stupca în februarie 1883 și aici se și stinge la 6 iunie, același an, sub privirile îngrozite ale părinților și ale sorei sale, căreia se spune că i-ar fi șoptit înainte de a pleca pentru totdeauna:

,,Să nu lăsaţi muzica mea să moară!”.

Pe crucea sa au fost așezate culorile drapelului românesc şi inserate versurile:

,,Iar când, fraţilor, m-oi duce
De la voi, şi-o fi să mor
Pe mormânt atunci să-mi puneţi
Mândrul nostru tricolor”.

Cât despre muzica lui, era imposibil să moară, vii au fost si vii sunt și azi „Balada pentru vioară si orchestră” op. 29, „Pe-al nostru steag e scris Unire”, valsurile „Zâna Dunării” şi „Camelii”, „Serenadă”, „La malurile Prutului”, „Altarul Mănăstirii Putna”, „Inimă de român”, „Odă ostaşilor români”. Iar scumpa lui amintire este atât de vie și în zilele noastre la Stupca, sat ce azi poartă numele lui, unde un muzeu a fost amenajat chiar în faţa cimitirului în care îşi doarme somnul de veci.

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor