Home > Cultură > Două cântece vechi, o întrebare și un răspuns
Cultură Premium

Două cântece vechi, o întrebare și un răspuns

cantece
Foto: Pexels.com

Nicolae Iorga spunea că „un popor care nu își cunoaște istoria și eroii, e ca un copil care nu își cunoaște părinții”. Despre istorie am ales să scriu și subiectul următoarelor rânduri este o altfel de istorie, este povestea a două cântece care nu lipsesc de la nicio nuntă de români, de la niciun eveniment. Paradoxul, pentru că există un paradox, este acela că ambele cântece, izvorâte din durere, dor și teroare, ridică de la mese azi români amețiți de alcool, euforici, de parcă versurile lor ar fi scrise în altă limbă, necunoscută ascultătorilor ce chiuie și se îmbrățișează, bucurându-se în antiteză cu mesajul clar al melodiilor.

La Chilia-n port

Există vreun român care nu a ascultat vreodată „La Chilia-n port” ? Cu mulți ani înainte de a se stinge, chiar cu multă vreme înainte de a cânta alături de Alex Velea trap, întinând cariera de o viață (este doar propria-mi părere), Nelu Ploieșteanu a fost primul care a pus pe un disc acest cântec. Dar nu, nu Nelu Ploieșteanu a compus-o, nici nu ar fi avut cum, cuvintele izvorăsc dintr-un trecut nu prea îndepărtat, din vremuri în care se construia canalul Dunăre-Marea Neagră sau Barajul Vidraru. Dar fiind un lăutar foarte cunoscut, artistul și-a legat iremediabil numele de piesă.

În anul 2010, pe malul Dunării, la Galați, murea Traian Spiru, cunoscut mai degrabă ca Puiu. Puiu Spiru a scris versurile acestui atât de trist cântec, iar prima variantă suna așa:

Când privesc departe-n zare
Mă cuprinde-un dor
Când văd păsări călătoare
Tare-aş vrea să zbor
 Să trec munţii spre câmpie
 Să trec Dunărea
 Să văd balta argintie
Ah, la Dobrogea!
Iese trenul pe sub munte
Ca un şarpe lung
Taie râuri, muşcă punte
Telegrafii fug..
Uite Dunărea în zare, uite salcia
 I-auzi şuer de vapoare
Ah, la Dobrogea”.

De unde atâta durere, de unde atâta oftat? Trebuie, pentru a înțelege, să cunoaștem o parte din viața lui Puiu Spiru. S-a născut în Luncavița, în Tulcea, pe 1 ianuarie 1927 într-o familie de greci bogați, care aveau chiar și o biserică dotată cu clopotniță. Venirea comuniștilor le-a pus eticheta de chiaburi, luând drumul temutelor lagăre de concentrare ale Canalului Dunăre-Marea Neagră. Când au fost eliberați, averea lor era naționalizată, părinții lui Puiu au trăit până la moarte în bordeie de lut, iar el a ajuns pe șantierul de la Bicaz, unde se desfășura o fază a temutului, odiosului plan de reeducare al Siguranței poporului.

Acolo, în lagărul acela de muncă forțată, viitorul lui a devenit o necunoscută și pentru a putea merge mai departe a început să cânte. Fiind copilul unor greci bogați, educați, studiase muzica și pictura încă din pruncie. Înainte de a ajunge la Bicaz, Spiru fusese exmatriculat de la Conservator. Din durerea acestui artist îngenunchiat, din marasmul acestui om ce a trebuit, în loc să continue studiile muzicale, să deseneze, pentru a trăi, panouri propagandistice, s-a născut în 1951 celebra melodie pentru deținuți. Inițial a fost cunoscută sub numele ,,La Dobrogea”, pentru ca mai târziu, după ce a fost adoptată de deținuții politici (dacă se poate adopta amărăciunea) să se numească ,,La Chilia-n port”, nume care a rezistat până în zilele noastre.

Peste ani, marele actor Ștefan Iordache a înnobilat-o, cântând-o în filmul ,,Cel mai iubit dintre pământeni”, în care a interpretat magistral rolul lui Petrini. Înainte de asta, a fost transmisă din temniță în temniță, din celulă în celulă, un cântec al dorului și al disperării, un blestem pentru torționari și un balsam pentru cei care erau ascunși lumii de comuniști. Puiu Spiru a murit în 2010, deces cauzat de o comoție cerebrală, într-o garsonieră din Galați. Se spune că a compus peste 200 de cântece despre locurile pe care le-a iubit atât de mult, Luncavița și Dobrogea, însă foarte puține îi sunt atribuite, majoritatea fiind intrate de ani de zile în folclorul nostru.

Din versurile cântecului modificat de deținuții politici auzim două nume: Maromet  și Lungu și bine ar fi ca, înainte de a lipi, exaltați, bancnote pe frunțile transpirate ale lăutarilor care le cântă numele, să știm cine au fost cei doi.

Moromet

Foto: Arhiva Dumitru Lăcătușu

Pe numele lui adevărat Nicolae Moromete (ce ironie, ce paradox!), „Maromet – bestia cu chip de om”, cum îi spuneau deținuții politici, a fost unul dintre cei mai lipsiți de suflet torționari ai închisorilor comuniste. A comandat penitenciarele de la Jilava, Văcărești, Caransebeș, Galați și Chilia Veche. Înainte de venirea regimului comunist, era un simplu țăran cu cinci clase terminate. Conform unui studiu coordonat de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, s-a născut într-o familie săracă din Argeș, a muncit ca măturător, apoi îngrijitor la Primăria București.

După ce s-a întors de pe frontul de răsărit, a fost numit în diferite funcții ale Ministerului Afacerilor de Interne, lucrând ca gardian, prim gardian, comandant de gardă, comandant de penitenciar, apoi locţiitor de comandant pentru pază şi regim.

Ultimul lui grad a fost cel de locotenent colonel în acest minister. Există nenumărate memorii ale foștilor deținuți care descriu metodele sadice de tortură ale lui Maromet, precum bătaia deţinuţilor până la epuizare, înfometarea, neasigurarea asistenței medicale, impunerea unui regim de muncă extrem de sever, cu norme imposibil de realizat, utilizarea la munci grele a deținuților grav bolnavi, a celor cu infirmități sau foarte bătrâni.

Lungu a fost, de asemenea, o brută cu epoleți care a ucis zeci de intelectuali sau studenți a căror singură vină era că nu gândeau cum trebuie, că nu se aliniau, că nu deveneau ,,oameni noi”.

Poate data viitoare când ascultați cântecul acesta și veți vedea oameni fericiți ciocnind pahare în timp ce fredonează ,,bate Maromet cu paru” sau ,,bate Lungu cu frânghia” vi se vor părea pe atât de ignoranți pe cât sunt de fapt.

,,Cântec pentru Bucovina”

Un alt cântec al cărui mesaj este, de asemenea, înțeles total greșit, pentru că la fel ca ,,La Chilia-n port” seamănă o stare de bine deși nun este firesc este minunata doină ,,Cântec pentru Bucovina”, cunoscută și sub titlul ,,Cântă cucu-n Bucovina”. Melodia a fost adusă în atenția publicului din alte zone ale țării în ultimii ani de interpretarea magistrală a lui Grigore Leșe, însă și aici avem o poveste.

Nu este nicidecum o doină obișnuită, putem spune că are greutatea unui imn, legat de istoria curată a românilor de la început de secol XX. Versurile sunt originale, nu sunt o creație populară, iar autorul lui este foarte bine cunoscut, atestat documentar. Este vorba despre Constantin Mandicevschi, un fost director de bibliotecă, un bucovinean veritabil. Melodia, linia melodică, a fost adaptată după un vechi cântec de jale din Bucovina. De fapt, ,,Cântec pentru Bucovina” a fost o comandă a lui Spiru Haret, ministru pe atunci, pentru Mandicevschi, în vederea activităților organizate de Nicolae Iorga și alți mari români în 1904 la Putna, pentru comemorarea a 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare.

Întrebarea cu care vom încheia acest text este următoarea: este firesc să ciocnim pahare, să ne îmbrățișăm, să chiuim ascultând cântece vechi românești care evocă durerea unor români luați cu arcanul să lupte în armate străine, care vorbesc despre durerea biciului comunist pe spatele intelectualității române?

Răspunsul este, cred, în primul paragraf al acestui text, în fraza domnului nostru Nicolae Iorga: ,,Un popor care nu își cunoaște istoria și eroii, e ca un copil care nu își cunoaște părinții”.

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate