Fărâmiță și Maria Tănase. Adevărata poveste

Un acordeon cu burduful spart și o prietenie pe viață

Numele lui era Fărâmiţă. Simplu, Fărâmiță. A fost poate, spun unii dintre cei mai de seamă folcloriști români, cel mai cunoscut lăutar al României, urcând natural, fără a urmări acest țel, pe cele mai înalte culmi ale succesului, culegând aplauze și onorând bis-uri atât pe scenele românești cât și în străinătate. Cea care a simțit scânteia de geniu ce mocnea în spiritul țiganului frumos ca un print indian a fost Maria Tănase. Ea l-a urcat pe marile scene, încă de când acordeonistul avea numai douăzeci și patru de ani și încă nu cântase altcuiva decât prietenilor și camarazilor din armată.

În anul 1951, la Teatrul de Estradă s-au întâlnit cei doi pentru prima dată. Maria  căuta demult un instrumentist, îl vede, îl ascultă, îl trage apoi deoparte și privindu-l în ochii negri ca smoala îi spune:

,,Măi, Fărâmiță, mă trage curentul de la acordeonul tău, m-apucă tusea și gripa, dar îmi place cum cânți. Așa firav cum ești, ții bine pe umerii tăi pirpirii acordeonul ăsta cu burduful spart și 48 de bași. Și pe deasupra mai ai și ținută de parcă ai fi un prinț indian și nicidecum un lăutar venit din Tei.”

Ce a urmat este poveste, o poveste ce ar putea părea neverosimilă dacă nu am putea citi memoriile lui Harry Brauner sau dacă nu am putea asculta puținele înregistrări cu cei doi lăutari intrați în legendă. Cei doi colindă lumea, cu Fărâmiță acompaniind-o pe marea doamnă a cântecului românesc, înregistrează la Electrecord și rămân prieteni până la sfârșitul vieții artistei. Câțiva ani după plecarea acesteia, regizorul Francisc Munteanu îl distribuie în filmul ,,Dincolo de barieră” , realizat în1965, bazându-se atunci când a făcut alegerea pe șarmul nativ al lui, pe versatilitatea interpretării artistice și pe asemănarea fizică și spiritual cu personajul jucat. Fărâmiță se va stinge ușor la numai patruzeci și șapte de ani, atins fatal de țigări, tuberculoză și diabet. Nu trăise nicio clipă pentru el, trăise pentru acordeon, pentru public și, de la prima lor întâlnire, pentru Maria Tănase, doamna lui prea iubită.

,,Timp de aproape zece ani am cântat după aceea cu Doamna mea, aproape patru mii de zile. Am acompaniat-o, fiind cu ochii numai la buzele ei, să nu greșesc și multe alte zile a tras-o curentul de la burduful spart al acordeonului meu, dar când a fost vorba de muzică, nu s-a îmbolnăvit niciodată.”

Fărâmiță și setea de scenă

Fărămiţă Lambru s-a născut într-o familie de lăutari ţigani din Bucureşti. Tatăl lui, Tudor, cânta la vioară, simte repede că fiul lui are ureche muzicală, nimeni nu se miră de altfel, lăutăria era moștenire de familie. Copilul cântă frumos și cu vocea dar acordeonul parcă îi place mai mult. În 1949, la patru ani de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, Fărâmiță este luat în armată și debutează chiar pe timpul stagiului militar într-o formație constituită numai din militari. Aude acolo, în cazarmă, că Maria Tănase caută un acordeonist, cere o învoire și ajunge în fața ei. Este dragoste la prima vedere și ,,prințul Indian” îi devine umbră păsării măiastre. Rămâne alături de ea, la Estrada, patru ani, se mută apoi la ,,Constantin Tănase”.  Maria șlefuiește diamantul și Fărâmiță ajunge cel mai tare rapsod al vremii, cântând alături de cei mai mari instrumentiști ai acelor ani.

În 1962 înregistrează câteva piese la ,,Electrecord” alături de orchestra lui Nicolae Băluţă, punți peste timp, piese pe care le putem asculta și astăzi. Când doamna lui moare în 1963, lăsând în urma ei cel mai frumos testament din toate vremurile, Fărâmiță își simte sufletul ars. Povestea începută demult, pe când el era un recrut învoit, cu un acordeon Hohner de 48 de bași, cu burduful spart și o cucerise pe Tănase, își pierduse personajul feminin pentru totdeauna.

Lambru a cântat alături de Maria Tănase în Franţa, Italia şi Germania, iar în ţară, când nu aveau spectacole, lăutarul cânta prin cele mai căutate cârciumi din Bucureştii acelor ani. Maria Tănase l-a cununat atunci când s-a însurat, devenindu-i nașă, după ce îl botezase și în apele lăutăriei. Cu durere în suflet și cu lumina din ochi ce îi plăcuse atât Mariei, lăutarul a continuat să cânte și după moartea prematură a ei, dar niciodată nu a mai putut fi același.

Devine apoi dirijor la Teatrul Regional ,,Ion Vasilescu” din Bucureşti și gustă din nectarul succesului ca virtuoz al acordeonului şi dirijor al unor formaţii profesioniste, cu turnee artistice în Franța, Republica Democrată Germană şi Italia. Apogeul îl atinge în U.R.S.S., la Moscova, de unde a pornit de fapt notorietatea internaţională. Fărâmiță a apărut și în spectacole de revistă, a colaborat cu Orchestra de Muzică Populară a Radiodifuziunii. Cel mai bine se simțea însă la nunți, botezuri și alte petreceri populare. Aici spiritul lui renăștea permanent, însă organismul îi ceda, pentru că, bolnav fiind de tuberculoză, cânta cu vocea foarte mult, lucru ce îi era interzis de medici.

A avut și o apariție cinematografică, talentul său și grația înnăscută recomandându-l pentru interpretarea unui alt nume imens al muzicii interbelice, Zavaidoc, al cărui rol îl joacă în 1967 în musicalul ,,Groapa”.  Câţiva ani mai târziu, în 1971, joacă alături de Toma Caragiu și Colea Răutu în filmul ,,Facerea lumii”.

Pentru activitatea artistică de la Teatrul ,,Constantin Tănase” a fost recompensat în 1968 cu medalia Ordinul Meritul Cultural, clasa  a V-a.

Pe scena de la ,,Tănase” apăruse în decursul anilor în spectacole ca ,,Se caută o vedetă”, ,,Colibri music-hall”, ,,Vino să ne vezi diseară”, ,,Nicuță… la Tănase” și trecuse granițele cu celebrele ,,Grand Music Hall de Bucarest” și ,,Revue der Liebe”, ultimul jucat pe faimoasa scenă berlineză ,,Friedrichstadt Palast”.

Tăcerea unui acordeon

A continuat să cânte, să fumeze și să consume alcool, deși avea diabet și nu a încetat nici atunci când boala l-a îngenuncheat, nerefuzând niciodată invitații la spectacole, la botezuri, nunți sau petreceri ad-hoc.

În 1974 acordeonul lui a tăcut pentru totdeauna, iar ,,prințul indian” al Mariei Tănase a fost înmormântat în cimitirul ,,Izvorul Nou” din Bucureşti. Despre Fărâmiță Lambru, renumitul muzicolog Viorel Cosma spunea:

,,Mic de statură, cu ochii bulbucați. Un om blând până la Dumnezeu, foarte modest și curtenitor. N-ar fi stat jos în fața mea nici să-l pici cu ceară. Femeile se îndrăgosteau de el. Era atrăgător. Și de o spontaneitate nemaipomenită”.

Există numeroase povești cu Fărâmiță. Se spune că odată a fost implicat într-un accident de mașină. A coborât din mașină, a privit zâmbind avariile destul de grave și s-a adresat mulțimii ce se adunase, curioasă:

,,Când vă văd aci așa de mulți, îmi pare rău că nu am acordeonul cu mine să vă zic o lăutărească.”

Când inundațiile au lovit România el era internat în spital, de unde a fugit să cânte pentru fondul sinistraților.

La moartea lui, George Stanca scria în ,,Flacăra” din 28 decembrie 1974:

,,Cu câțiva ani în urmă l-am întâlnit pentru un interviu la Gambrinus. A doua zi a venit la redacție, mi-a lăsat o poză, el cu acordeonul, având ștampila unui fotograf din București. ,,Aveți grije să se vadă și acordeonul, că și el muncește!” Iată însă acum, acordeonul acela care timp de douăzeci și patru de ore a cântat la plecarea Doamnei Maria, nu mai muncește, fiindcă și-a luat concediu pe viață. Și el și Fărâmiță Lambru.”

Din fericire avem și imagini filmate din ultimii ani de viață și de carieră ai minunatului Fărâmiță Lambru, numai așa putem înțelege cum a reușit să o cucerească pe marea Maria Tănase cu un acordeon cu burduful spart și cu o privire de veritabil Raj Kapoor din Tei.

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor