Home > Editorial > Fenomenul Hikikomori – un model de comportament care distruge vieți. Cum să îi sprijinim pe cei care adoptă izolarea
Editorial Premium

Fenomenul Hikikomori – un model de comportament care distruge vieți. Cum să îi sprijinim pe cei care adoptă izolarea

Fenomenul Hikikomori – un model de comportament care distruge vieți. Cum să îi sprijinim pe cei care adoptă izolarea

În agitația de zi cu zi, în drumul nostru către îndeplinirea unor obiective, avem momente în care clacăm, pur și simplu obosim și decidem să tragem un zid. Acel zid care ne ține departe, pentru o perioadă, de stres, de griji, de răutate, de boală și chiar epuizare. Ei bine, deși par ciudate, aceste perioade ne pot ajuta să ne reîncărcăm bateriile și ne pot sprijini în procesul de explorare a propriei identități, mai ales în perioadele critice ale vieții.

Deci, acestea sunt perioade normale de izolare. Însă unii oameni nu se mai întorc. Rămân acolo, închiși în ei și tot mai departe de lumea care îi înconjoară. Pot intra în retragere, trăind în spatele zidului poate chiar și decenii, provocând suferință pentru ei înșiși, dar mai ales pentru cei care îi îngrijesc și care tot ce își doresc este ca în fața lor să mai apară un om cu zâmbetul de altădată. În Japonia, acest model de comportament este atât de normal și de acceptat, încât acum este cunoscut sub numele de „hikikomori”. Din păcate însă, ar fi fost bine ca acest fenomen să fie doar în Japonia, însă hikikomori a cuprins întreaga lume, indiferent de nație, de vârstă, de apartenență.

Problemele cele mai des întâlnite sunt date de retragerea bruscă și greu de explicat la tinerii japonezi, dar și alte țări în care fenomenul începe să fie recunoscut. Bineînțeles, mai puțin în România, țara în care se consideră că psihologii nu sunt utili și că boli grave precum depresia și anxietatea nu au nevoie de tratament.

Revenind la Japonia, acest fenomen a început să apară pentru prima dată în anii 1990. Este momentul marcant în care Japonia a îndurat o adevărată „eră de gheață” economică, care i-a împiedicat pe mulți tineri să evolueze, să studieze și mai ales să obțină un loc de muncă. Pentru mulți, lovitura aceasta a fost fatală. Tinerii care nu au putut merge la școală s-au retras, iar atunci când totul a revenit la normal, mulți au ales să rămână departe de societate, într-un colț în care doar ei pot avea loc și acolo unde cei din jur pare că nu i-ar înțelege niciodată. Așa s-au distanțat de oameni dragi, crezând că doar ei se pot înțelege.

Termenul hikikomori este derivat din verbul hiki „a se retrage” și komori „a fi înăuntru”. A apărut pentru prima dată în 1998, introdus de psihiatrul japonez, profesorul Tamaki Saito. Saito a decis că acest termen este cel mai potrivit pentru a descrie copiii și adolescenții care alegeau să devină închiși în ei și să refuze o viață normală. Tinerii nu potriveau criteriilor pentru diagnosticul de sănătate mintală, însă retragerea lor bruscă și comportamentele derivate din această decizie luată de ei nu erau deloc bune și normale.

S-au mai schimbat lucrurile puțin. În zilele noastre, hikikomori este considerat ca un fenomen sociocultural de sănătate mintală, însă nu o boală mintală distinctă. Luând în calcul faptul că cel puțin 1,2% din populație, adică aproximativ un milion de persoane prezintă această afecțiune, hikikomori este o problemă socială și de sănătate semnificativă care ar putea lua amploare în anii ce vor urma, mai ales în condițiile actuale. Hikikomori este, de altfel, din ce în ce mai identificat în alte țări, acolo unde specialiștii au tăria și responsabilitatea de a recunoaște problemele cu care pacienții analizați se confruntă. Termenul este folosit acum în întreaga lume pentru a descrie pe oricine se încadrează în astfel de criterii și care nu poate fi diagnosticat cu altă boală mintală.

Conform tuturor cercetărilor realizate până în prezent, sunt o serie de caracteristici de bază ale fenomenului hikikomori. Mai exact, persoana care se încadrează în această problemă va fi izolată fizic în casa proprie de cel puțin șase luni, izolată de relații sociale semnificative, iar la un moment dat va prezenta deficiențe funcționale. Aici putem exemplifica evitarea sarcinilor, evitarea socializării, evitarea auto evaluării și răspunsul negativ la nevoile de îngrijire personală.

Din păcate, nu se termină aici. Pe lângă izolarea fizică, „oamenii hikikomori” manifestă o detașare psihologică foarte profundă. Nu au nevoie de viață socială, deoarece consideră că nu sunt înțeleși. Școala și locul de muncă sunt privite ca locuri imposibil de suportat. Ei rămân deconectați social de cei din jur, chiar dacă sunt sau nu în afara casei. Unii oameni hikikomori, numiți soto-komori, pot gestiona unele activități în exterior, dar rareori vor interacționa cu oamenii și vor deveni violenți verbal și fizic dacă vor fi forțați să interacționeze. Unii pot folosi internetul ca o fereastră către lume, însă nu pentru a comunica și a se expune, ci pentru a-și crea propria lume, așa cum și-ar dori să fie și cea din realitate.

Oamenii Hikikomori, înconjurați de traumă și rușine

Datele obținute din cercetările inițiale reliefează faptul că experiențele traumatizante de rușine și înfrângere sunt raportate în mod destul de general ca declanșatoare în diferite culturi. Spre exemplu rușinea unui eșec la un examen important, pierderea unor prieteni, a unor rude sau a unor animale care au însemnat ceva, schimbarea bruscă a mediului sau rușinea creată de diverși factori sociali. Oamenii hikikomori evită retraumatizarea. Ei aleg să renunțe la calea „normală” stabilită pentru ei de societate și preferă să trăiască departe de toți, considerând că sfaturile pe care le primesc nu se încadrează în normele lor.

Oamenii hikikomori își doresc să fie uitați de cei din jur, să nu fie contactați, însă ei nu vor putea uita niciodată lumea pe care au decis cândva să o lase în urmă. Mai mult, acest tip de oameni, de obicei copii și adolescenți, observă pasiv lumea prin intermediul jocurilor online și al rețelelor sociale într-o formă de „moarte socială”. La ora actuală, experții au început mai multe proiecte, la nivel internațional, prin care se dorește să se descopere dacă acest fenomen are o conexiune cu autismul, depresia, anxietatea și agofobia.

O altă problemă este că o persoană hikikomori va pierde mulți ani în izolare, iar acest lucru poate fi foarte greu de îndurat mai ales de persoanele din jur. Spre exemplu, părinții japonezi ai hikikomori dedică ani la rând pentru a se asigura că nevoile de bază ale copiilor sunt îndeplinite, de teama unor posibile reacții care să-i distrugă ulterior. Sănătatea mintală, dar și modul în care se face educația și îngrijirea socială sunt de multe ori concentrate pe răspunsul la probleme mai dramatice sau vizibile. Acest lucru lasă familiile să se simtă blocate și izolate, deoarece copiii au mare nevoie de ajutor și fiecare zi care trece este în dezavantajul lor.

Cu cât recunoașterea globală a hikikomori crește, sunt șanse mari ca prevalența afecțiunii să crească. Acest lucru va scoate în evidență importanța majoră a unor opțiuni de tratament mult mai avansate față de ideile care există în zilele noastre.

În aceste momente, tratamentele au la bază activitatea fizică, reconstruirea capacității de interacțiune socială și explicarea necesității studiului, a muncii și a respectării unor valori ce ajută la dezvoltarea corectă. De asemenea, sunt testate terapii care implică întreaga familie, pentru a se descoperi care este modul corect în care părinții să poată ajuta copilul hikikomori să treacă peste acest prag ce poate duce chiar și la suicid.

Recuperarea poate avea în esența sa, de altfel, ajutarea oamenilor hikikomori să găsească modalități de a-și exprima abilitățile și talentele într-un mod agreat din punct de vedere social și care să îi facă să aibă tot mai mare încredere în ei. Un mare exemplu în acest sens este artistul japonez Atsushi Watanabe. El și-a dat seama de gravitatea situației și a folosit arta și activismul social pentru recuperarea după hikikomori.

Hikikomori

Persoanele care trec prin acest fenomen global nu simt nevoia să ceară ajutorul, considerând că acesta este un stil de viață normal. În prezent, fenomenul ar putea să cuprindă mult mai multe state, mai ales că, din cauza coronavirusului, mulți dintre noi am socializat doar cu ajutorul internetului și am locuit mai mult în propria locuință. Pentru a evita riscul de retragere socială, colaborarea cu cei din jur este esențială.

Acum, din cauza pandemiei, mulți tineri ar putea simți că duc o viață fără speranță și s-ar putea să nu vadă perspective pentru un nou început, dorind să de îndepărteze tot mai mult de dorința de a munci, de a socializa și mai ales de a evolua. Fenomenul de hikikomori este o viitoare „molimă”ce ar putea face din tinerii zilelor noastre oameni introverți, triști, sătui de lumea înconjurătoare și dominați de tristețea apăsătoare a unor situații negative.

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate