Home > Cultură > Celebrități > Fenomenul literar Guzel Iahina

Fenomenul literar Guzel Iahina

29 iunie 2022, 22:30

În momentul în care valul de simpatie pentru Guzel Iahina a fost foarte aproape de a mă acoperi, am rezistat, gândindu-mă că poate este doar un alt scriitor la modă. Am surâs superior de fiecare dată când cineva aducea în discuția similitudini ale romanelor ei cu anumite secvențe dostoievskiene și atunci când am primit cadou „Zuleiha deschide ochii” am hotărât să încerc. Ce a urmat a fost o revelație, a fost ca o lumină aprinsă brusc într-o beznă ce părea să nu se mai termine. Sunt azi unul dintre cei mai mari iubitori ai scriiturii lui Guzel, despre care cred cu tărie că este unul dintre cei mai mari răscolitori de suflete din literatura contemporană.

Guzel, micuța tătăroaică și copilăria printre povești

S-a născut în 1977, la Kazan, în orașul unde se nasc și multe din poveștile ei. Pe numele ei adevărat și complet Guzel Șamilievna Iahina , autoarea s-a născut într-o familie cu mama medic și tatăl inginer. În copilărie a vorbit numai tătară, limba rusă învățând-o odată cu înscrierea la școală. A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan, după care, începând cu anul 1999, locuiește la Moscova. Începe cursurile Școlii de Cinematografie, secția scenaristică, dezvoltă apoi bazele unei cariere în relații publice, marketing și publicitate. În paralel colaborează permanent cu revistele Neva, Oktiabr și Sibirskie Ogni.

Debutează fulgerător, senzațional, în anul 2015, publicând primul roman, „Zuleiha deschide ochii”, apărut la noi în țară în 2018, la Humanitas Fiction. Povestea era una cu rădăcini vechi și reale, o poveste trăită de bunica scriitoarei, cu ani în urmă aceasta fiind o învățătoare tătară cu șaisprezece ani petrecuți într-o colonie de muncă din Siberia. Romanul are un succes fulminant, primește „Bolșaia Kniga”, Premiul „Iasnaia Poliana”, Premiul „Kniga Goda” și Premiul „Zviozdnîi Bilet” al Festivalului Aksionov. Este tradus și publicat în Franța doi ani mai târziu și primește Premiul „Cyrano” și Premiul Revistei „Transfuge”.

Cu cel de-al doilea roman al său, „Copiii de pe Volga”, apărut în România în 2020 tot la Humanitas Fiction, publicat în 2018, scriitoarea câștigă „Bolșaia Kniga” și Marele Premiu „Ivo Andrić” în Serbia, apoi Premiul Literar Internațional „Giuseppe Tomasi di Lampedusa” în Italia, pentru ca în Franța să fie răsplătit cu Premiul „Le Meilleur livre étranger” în 2021.

Cartea care m-a făcut să regret momentele amânate până la lecturarea operei lui Guzel Iahina, ultimul ei roman, „Trenul spre Samarkand”, a apărut în 2021 și are de asemenea surse de inspirație în istoria propriei familii: bunicul scriitoarei a făcut parte dintr-un eșalon de copii trimiși în anul 1922 în Turkestan.

Astăzi, cărțile minunate ale scriitoarei Guzel Iahina se găsesc pe librăriile multor țări, fiind traduse deja în peste douăzeci de limbi.

„Zuleiha deschide ochii”

Romanul de debut se țese astfel din firele memoriei bunicii sale tătare care, în 1930, victimă a programului de desculacizare, a fost mutată forțat din partea europeană a Rusiei în Siberia, la o vârstă fragedă. S-a întors acasă peste șaisprezece ani. Romanul este epopeea Zuleihăi, o țărancă tătară ce rămâne văduvă după ce soțul ei încearcă să reziste desculacizării și este ucis.

Zuleiha este dusă într-un alai sinistru până în Siberia și abandonată pe malul râului Angara, unde se găsesc atât de puține mijloace de supraviețuire. Zuleiha trebuie să trăiască într-o lume complet nouă, să caute motive noi pentru a trăi, după ce murise spiritual. Iahina a mărturisit că inițial proiectul a fost un scenariu de film, că scenariul a fost rescris ca roman și, paradoxal, a fost respins de multe edituri înainte de a fi publicat.

În „Le Figaro Magazine” din 30 septembrie 2017 era inserată o minunată recenzie:

„Cea mai bună veste pe care ne-o aduce această importantă apariție literară: marele roman rusesc, atât de aproape cititorilor îndragostiți de noblețe și compasiune, nu a murit! La numai patruzeci de ani, Guzel Iahina, nepoata unei învățătoare tătare deportate în Siberia, reaprinde flacăra care l-a condus pe Pasternak la Nobel. Un debut extraordinar, care îți merge drept la inimă”.

„Copiii de pe Volga”

Trei ani s-a îmbătat Iahina de succes și a revenit în 2018 cu un nou roman fascinant. Scriitoarea declara despre „Copiii de pe Volga”:

„Am vrut să vorbesc despre lumea coloniilor germane de pe Volga – vibrantă, aparte, vie – o lume creată cândva de oameni veniți din altă țară și pierdută astăzi în negura timpului. Dar este și o poveste despre cum poate o mare dragoste să nască spaime în sufletul nostru și totodată să ne ajute să le depășim”.

Romanul are în centru personajul unui profesor din satul german Gnadental de pe Volga, Iakob Ivanovici Bach. Profesorul are o existență gri până în ziua în care este chemat pe celălalt mal al Volgăi, fluviul care „împarte lumea în două”. Traversează apa pentru a da lecții unei tinerei Klara, fiica lui Udo Grimm, un personaj ciudat. Se îndrăgostesc și până aici totul pare atât de clișeic, nu? Imediat însă istoria cade peste cel de-al doilea roman al Iahinei, se întretaie destine, sunt răsturnate legi și reguli, adevărul pare că nu mai este al nimănui, filele se întorc una după alta amețitor și atunci când ai terminat de lecturat, rămâi încă prizonier al poveștii.

„Trenul spre Samarkand”

Despre cel de-al treilea roman, Guzel Iahina spunea că ar fi o nouă poveste cu arca lui Noe. Arca lui Iahina este de fapt un tren, un tren care duce prunci și copii înfometați din Povolgia spre Samarkand. Călătoria capătă valențe mitice și pe măsură ce cititorul înaintează pe calea ferată alături de cei cinci sute de copii, realizează că de fapt nu este vorba despre salvarea unor copii, ci despre salvarea umanității. Povestea începe în anul 1923, când visul socialist, Uniunea Sovietică, începe prin instaurarea foametei ce nu mai fusese pe pământul rusesc parcă niciodată. Ultimele ecouri ale războiului civil însoțesc primele file ale cărții, cu rechiziționari odioși ce pustiesc sate, separă familii si lasă în voia sorții mii de copii orfani.

Deev este un combatant al forțelor civile de tineret și este însărcinat să formeze o garnitură de tren care sa transporte cinci sute de copii de la Kazan până în Samarkand, un loc unde foametea încă nu ajunsese. Deev începe astfel o adevărată epopee în căutarea a ceea ce mai rămăsese din sufletul omenirii după încheierea marelui război, spintecă ușor cu trenul lui pădurile de pe Volga, stepele kazahe, deșertul Kizilkum și munții Turkestanului. Povestea curge frumos cu destine de cazaci albi, cekiști, basmaci, vagabonzi cu vârsta dintr-o singură cifră, se scrie frumos povestea lui Deev și a camarazilor lui, se scrie cu iubire, cu umor, cu cruzime si spaimă, cu speranță și deznădejde.

Despre „Trenul spre Samarkand” Elena Kostiukovici scria:

„Pot spune că astfel de cărți se nasc foarte rar și ele îi schimbă pe toți cei care le citesc. Toți ne amintim acest sentiment de la Platonov: cele citite te-au schimbat. Mie mi-a amintit și de călătoriile lui Marco Polo și ale lui Afanasi Nikitin în intangibilul și luxuriantul Orient, pe tărâmul îndestulării și al cruzimii sălbatice, atracția căldurii cumplite, a dogoarei, a mirajului deșertului. În plus, este, slavă Domnului, o robinsoniadă. Un gen care promite salvarea în final”.

Citeste si