Ion Pantazi și trecerea prin iad

Într-un anticariat din Sibiu mi-a atras atenția coperta unei cărți. Pe un fond negru, ce mă trimitea imediat cu gândul la doliu, erau inserate părți dintr-un schelet: picioarele, în lanțuri, legate de o bilă uriașă și mâinile încătușate simbolic de o seceră și de un ciocan. Numele autorului îmi părea cunoscut, Pantazi și titlul, „Am trecut prin iad”, m-a determinat să plec pe străzile din centrul istoric al orașului de pe Cibin cu volumul în mână. Cartea a apărut în anul 1992, chiar la Sibiu, la Editura Constant, iar pe una dintre primele file autorul, despre care am realizat că este fiul acelui Pantazi de care citisem, generalul Constantin Pantazi, scrisese:

„Închin această carte sutelor de mii de morți din război și închisori în lupta contra comunismului.”

Moștenirea

Autorul considera redactarea acestei cărți o datorie, spera ca figurile proeminente din război și din temnițe să nu fie date niciodată uitării. Deși scriitura curge lin, Pantazi specifică încă din cuvântul înainte că cititorul trebuie să fie blând pentru că nu are în mâini cartea unui scriitor. Volumul cuprinde amintirile autorului legate de evenimentele politice, oamenii de seamă ai scenei politice din acei ani grei, discuții private ale acestora care au darul de a ridica ceața ce planează asupra atitudinii lor în fața unor importante evenimente istorice, evenimente create sau gestionate de ei. Pantazi descrie cu migală celebra evadare de la Cavnic, probabil cea mai mare evadare a unor deținuți politici dintr-o temniță comunistă. Succesul acestei evadări a fost o palmă aprigă dată pe obrazul gros al comunismului, un adevărat triumf prin faptul că odioasele autorități au fost nevoite astfel să asculte unele adevăruri ce nu se voiau niciodată scoase la lumină.

Într-o minunată prefață la cea de-a doua ediție, Vintilă Horia începe prin a preciza că volumul de memorii al lui Ioan Pantazi „este, până acum, cea mai completă și mai obiectivă cronică a anilor de tragedie pe care România i-a trăit din 1940 până la plecarea autorului din Țară.” De observat modul în care Vintilă Horia scrie cuvântul „Țară”, nu este sigur o greșeală de tehnoredactare. În cartea lui, Pantazi, care nu a fost membru al niciunui partid politic, fiind un militar de carieră, fiu al unuia dintre cei mai buni generali ai mareșalului Antonescu, descrie trei decenii de sumbre frământări, de moarte și disperare, de lacrimi și speranțe.

Cartea este un veritabil document istoric, „fără precedent” aprecia Vintilă Horia, o moștenire lăsată nouă și puterii noastre de judecată, o amintire veșnică a valorilor pe care firesc ar fi să le respectăm dintotdeauna. Aflăm astfel detalii despre modul de comportare a soldaților români în război dar și reacțiile lor în fața torționarilor de după conflict,  ni se prezintă fapte ale tăranilor plecați de la plug la oaste, fapte ale preoților ortodocși dar și ale celor ai bisericii unite ce va fi interzisă cu brutalitate de comuniști, citim despre persecuțiile aduse intectualității, aflăm modul de reacție al burgheziei și al muncitorilor în fața tăvălugului socialist.

Vintilă Horia își termina prefața astfel:

„Nu-mi mai rămâne nimic de spus, decât să îndemn lectorul nerăbdător să pătrundă în această ,,selva oscura” care este infernul anilor pomeniți mai sus și care devin luminoși sub condeiul lui Ion Pantazi, în măsura în care a spune adevărul înseamnă a aduce puțină printre noi.”

Eu, lectorul nerăbdător, nu am să scriu multe despre carte și vă îndemn să o căutați prin colțurile prăfuite si umbrite de uitare ale anticariatelor. Trebuie însă să cunoaștem câteva elemente ale destinului excepțional al celui care a fost Ion Pantazi, om cu o soartă de permanent luptător, fie pe frontul celui de-al doilea război mondial, fie cu diabolicul comunism, atât din spatele gratiilor cât și de dincolo de granițele țării, pentru că Pantazi a luptat și după exil.

Viața. Iadul

Ion Pantazi s-a născut la 26 iulie 1920, în Bucureşti. În anul 1940 termină cu succes Liceul Militar de la Cernăuți, trece examenul maturității și este apoi admis la Școala Militară de Ofițeri de Cavalerie. Este absolvent la 10 mai 1942 (toate promoțiile de militari terminau, simbolic, în data aceasta) și este înălțat în această zi de sărbătoare la gradul de sublocotenent. Peste o lună, la 1 iunie 1942, pleacă voluntar pe front și încadrează pe rând funcțiile de comandant de pluton, comandant de escadron şi de grup de cercetare în rândurile Regimentului 9 Roşiori din Divizia 9 Cavalerie. Se remarcă prin eroism și exuberanța sa tinerească pe front şi este decorat cu: „Coroana României” clasa a V a, „Steaua României” clasa a V a, ordinul „Mihai Viteazul”, „Crucea de Fier”, clasa a II a şi clasa I. Tot într-o zi de 10 mai, dar în 1945, este avansat la gradul de locotenent.

Instaurarea regimului comunist vine cu un cutremur înfiorător în viața locotenentului Pantazi: este disponibilizat din armată și exmatriculat din Facultatea de Drept. Era în anul IV în momentul primirii acestei decizii. Prima arestare a survenit în anul 1946, la 1 martie. Era doar prima, în următorii ani fiind arestat de mai multe ori, fără a fi condamnat. La 23 octombrie 1950 încearcă să iasă din țară printr-o tentativă de trecere ilegală a frontierei, este capturat, judecat și condamnat la cinci ani de închisoare corecţională. Ispășește sentința la Jilava, Baia Sprie şi Cavnic. După trei ani de detenție planifică cu Ion Ioanid și alți deținuți în număr de doisprezece o impresionantă evadare din închisoarea Cavnic. Planul este finalizat cu succes la 6 iunie 1953. Întreaga evadare precum și numeroase alte detalii ce țin de viața deținuților politici sunt descrise impecabil de Ion Ioanid în cele trei volume de memorii ale sale, impresionanta mărturie „Închisoarea noastră cea de toate zilele”.

Pantazi este prins la puţin timp și în anul 1954 primește o nouă condamnare pentru evadarea ce a produs atâtea valuri printre cadrele Securității: unsprezece ani de închisoare corecţională. Pedeapsa a fost redusă la cinci ani după recurs și a fost chiar eliberat la 10 octobrie 1955. Revine după gratii la 13 noiembrie 1958, condamnat la cinci ani de închisoare corecţională pentru o nouă încercare de a părăsi țara prin trecerea ilegală a frontierei. Anii aceștia îi petrece la Malmaison şi la Gherla. De aici, din temuta închisoare clujeană este eliberat la 13 noiembrie 1963. La fel ca majorității celor eliberați i se stabilește domiciliu obligatoriu în Bărăgan, unde locuiește la Valea Călmăţui până la 1 iunie 1964, când este eliberat. Încearcă să trăiască muncind ca miner sau maistru minier la hidrocentralele Someș, Lotru și Argeș. La 4 februarie 1978 este din nou arestat şi anchetat timp de patru zile în legătură cu acţiunile anticomuniste întreprinse de Paul Goma.

Exilul. Moartea

Ion Pantazi a stat în temnițele comuniste șaisprezece ani, din care doar pentru zece a avut condamnări. Restul de șase nu au fost și nu vor putea fi niciodată justificați juridic, s-au adunat în așteptarea unor sentințe din care nu s-au scăzut niciodată. A renunțat la gândul de a trece fraudulos granița și, după unsprezece cereri ce au primit răspuns negativ, a primit în sfârșit pașaport la 28 aprilie 1978. A plecat în Germania și a cerut azil politic la la München. Din exil a continuat să lupte împotriva regimului comunist, debutând ca ziarist la „Stindardul” lui I.V. Emilian, scriind des și pentru „Curierul” din Los Angeles, publicație condusă de Gabriel Bălănescu, pentru „Cuvântul Românesc” din Hamilton, editat de George Bălaşu.

Pantazi scoate propriul său ziar în octombrie 1985, „Stindardul Românilor”, este apoi unul din românii exilați ce fondează „Congresul Mondial Românesc”. Prima întâlnire acestui for a avut loc la Paris, în data de 4 iunie 1988. Revine în țară, asemenea multor exilați, imediat după evenimentele numite azi Revoluția din Decembrie 1989 și se implică în acțiuni umanitare, formând alături de alți oameni „Uniunea Creştin Democrată”.

Ioan Pantazi moare la 9 august 1996 departe de Țara lui și a lui Vintilă Horia, la München. Moartea a fost probabil ca o binecuvântare. Trecuse deja prin iad…

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor