Home > Cultură > Celebrități > Jurnalul Oanei Pellea. Poarta către suflet și amintirea îndrăgitului Amza
Celebrități Cultură Premium

Jurnalul Oanei Pellea. Poarta către suflet și amintirea îndrăgitului Amza

Jurnalul Oanei Pellea. Poarta către suflet și amintirea îndrăgitului Amza

Sunt zile în care mă ascund de oamenii cu căști în urechi care se lovesc unii de alții pe străzi, de oamenii care zâmbesc display-urilor telefoanelor în drum spre serviciu și-mi aleg de obicei refugiul în librării. Într-o asemenea zi m-am strecurat printre doi elevi care o căutau pe Maitreyi printre rafturi și privirea mi s-a oprit pe cotorul unei cărți: ,,Jurnal 2003-2009”, Oana Pellea, Editura Humanitas.

Un jurnal ce deschide porțile către suflet

Am privit chipul Oanei de pe copertă, un profil minunat și i-am simțit privirea de parcă m-ar fi așteptat acolo, pe raftul acela de librărie, de mult timp. Înainte de a cumpăra cei șapte ani din viața actriței, am citit acolo, între copiii ce făceau un pact cu Maitreyi în legătură cu un bacalaureat ce sta să vină, câteva fraze din prefața Ioanei Pârvulescu: ,,Este la un moment dat, spusă în treacăt, o frază care m-a făcut să tresar, despre o musculiță care se afla pe taste și despre nevoia ta de a găsi acele litere, acele cuvinte care să nu strivească gâza.Un balet salvator al degetelor pe tastele computerului. Mi se pare o frumoasă metaforă a miezului ascuns al jurnalului tău: găsești cuvintele în stare să nu ucidă viața din lumea efemeridelor care suntem. Jurnalul îți va aduce, îndrăznesc să cred, o mulțime de prieteni. Este un jurnal care face bine.”

Am ieșit din librărie cu cartea Oanei Pellea în mână și am alunecat ușor prin marea de cetățeni încruntați, vorbind la telefon cu voce tare, am trecut pe lângă o fetiță de gimnaziu ce dansa singură în fața unui bloc, cu telefonul în față, apoi revedea un tiktok ce nu părea să o mulțumească, am ajuns acasă, m-am aruncat ca un sinucigaș în paginile scrise de Oana Pellea și da, Ioana Pârvulescu, când am terminat, noaptea târziu, jurnalul m-am împrietenit cu fiica lui Amza și a Domnicăi, am primit miracolul aplauzelor sălilor pline, am simțit iarba înrourată și cerul miraculos de senin de deasupra mânăstirii Tismana unde sufletul Oanei urcă sus, lângă părinții ei și se întoarce apoi mai puternic pentru a juca, din nou și din nou, mi s-a părut că și eu am plâns pe Amza și pe Domnica alături de ea, că am fost în spatele ei în târgul de vechituri în care o femeie cu fuste și păr împletit în codițe tradiționale i-a cerut câțiva lei pe un Amza și Oana l-a luat pe nea Mărin, ieftin, pentru că nu poate să nu îl ia acasă de fiecare dată când îl gasește, într-un vinil sau într-o carte veche.

Cu ceva timp în urmă, cumpărasem ,,Să râdem cu Amza Pellea”, o ediție nouă apărută tot la Humanitas, și citisem cuvintele acestea, scrise de fiica lui: ,,De Paști 2014 am deschis manuscrisele lui. Cu emoție, chiar cu teamă.Teamă că amintirile mă vor întrista, că vor răscoli dorul, că vor învârti lama de cuțit în rana nevindecată a lipsei lui…Dorul a rămas dor, dar m-am trezit că râd în hohote, că râd cu lacrimi citind isprăvile lui Nea Mărin și din nou, ca în tinerețe, îmi era teamă că voi ajunge la finalul poveștii. Despre foile ce rămâneau pe birou peste noapte, foile scrise cu cerneală albastră și despre mirosul lor, un amestec de miros proaspăt de hârtie, miros de creneală și parfumul lui tata, de lavandă, nu se poate povesti.”

Oana, o adevărată femeie de poveste

M-am refugiat așadar cu jurnalul Oanei și înainte de a începe să trăiesc alături de ea, m-am gândit cât de bine o cunosc. Știam că s-a născut la București pe 29 ianuarie 1962, dar tot simțeam să pun, în paranteză și Băileștiul. A absolvit Academia de Teatru și Film în 1984 și timp de trei ani a jucat pe scena teatrului din Piatra Neamț, ani frumoși urmați de alții doi la Bulandra, în București. O văzusem alături de Clive Owen și Julianne Moore în ,,Children of men”  a lui Alfonso Cuaron, film cu trei nominalizări la premiile Oscar, știam că primise Marele Premiu al Festivalului Comediei Românești pentru rolul din ,,Buzunarul cu pâine” al lui Matei Vișniec, spectacol pe care l-a și regizat, Premiul Uniunii Teatrale din România pentru cea mai bună actriță (rolul Catarina din ,,Îmblânzirea scorpiei” după Shakespeare), Premiul Uniter, Premiul pentru cea mai bună actriță decernat de Asociația Internațională a Criticilor de Teatru, știam că a jucat în peste 20 de filme, unele regizate de Dan Pița, Stere Gulea, Alexandru Tatos, vizionasem demult ,,Stare de fapt”, pentru care a primit premiul pentru cea mai bună actriță la Festivalul de la Geneva. Știam și că Oana Pellea joacă în română, franceză, italiană, engleză, o apreciam enorm pentru rolurile din ,,Scaunele” și ,,Oscar și tanti Roz”.

Dar de iubit o iubeam pentru licărirea de Oltenie din ochii ei, pentru scânteia ce o ascunsese Amza acolo înainte să o lase doar cu Domnica, pentru umbrele lăsate acolo de mama ei, după ce a lăsat-o singură.

Citisem povestea iubirii dintre părinții ei și am găsit și în jurnal o consemnare: ,,13 septembrie. Ziua logodnei lor. Multe emoții și multă, multă iubire! Amza s-a dus cu trupa de actori la Craiova, cu Rauțchi, cu Cozorici, la ștrand. Și a apărut Domnica, o superbitate de femeie, cu ochii verzi, foarte sportivă, fusese și campioană la gimnastică, la juniori. Făcea o grămadă de nebunii. Mergea în picioare pe motocicletă, dansa rock and roll extraordinar. Și Amza când a văzut-o a zis: ,,Ce frumusețe!” Dar toată lumea i-a spus să stea liniștit. Că nu era de nasul lui. Dar ce-a făcut la ștrand cu Domnica? S-a aruncat în bazin după ea, spre surprinderea colegilor săi, care știau că Amza nu știe să înoate. Era când pe fundul bazinului, când la suprafață, dar tot încerca să îi vorbească Domnicăi. Iar ea nu îl băga în seamă. După ce a scăpat cu viață din bazin, i-a dat întâlnire în parcul mare din Craiova. Mama s-a dus acasă și nici prin cap nu îi dădea să se ducă la întâlnire. Dar..destinul! Cu zece minute mai înainte de ora fixată de Amza, Domnica s-a îmbrăcat și a plecat în parc. Și dusă a fost! Până în zori. Ca să ajungă în parc, trebuia să treacă prin cimitir.

Trece o jumătate de oră, trec două ore, iar Amza nu mai apare. Domnica era o puștoaică cuminte, nu întârziase niciodată acasă, dar i-a fost frică să treacă din nou prin cimitir. Cum era genială și sportivă a găsit soluția, s-a suit într-un copac, ca să fie la adăpost. La ora 23:30, pe aleea parcului, foarte melancolic și singuratic, cine-mi venea cu mâinile în buzunar? Amza. Domnica nici nu mai știa cum îl cheamă și, din copac, i-a făcut: ,,Pâs!Pâs!”. Lui i s-a părut ceva incredibil. Să găsești o fată superbă într-un copac. A ajutat-o să coboare și i-a recitat din Minulescu. Pe podul din Parcul Bibescu a sărutat-o și a condus-o acasă. Părinții au întrebat-o ce i s-a întâmplat iar ea, în hohote de plâns, atât a spus: ,,M-am în-dră-gos-tiiit!”

Amintirea lui Amza, de neegalat

Jurnalul Oanei gravitează în jurul amintirii lui Amza, îl ia cu el pe toate scenele lumii, se miră de superficialitatea societății contemporane încruntându-se cu sprâncenele lui Amza din ,,Mihai Viteazul”, se amuză de gogomanii și inculții contemporani cu zâmbetul lui Nea Mărin de la București, pe Domnica o are lângă ea și fizic în primele pagini iar paginile acestea sunt și jurnalul unei mari dureri, durerea unei fiice se veghează lumina vieții mamei ei, lumină ce pâlpâie din ce în ce mai slab, apoi se stinge, lăsând-o pe Oana să se lupte singură cu o suferință pe care uneori nu o poate învinge: ,,Iulie, 17. Acum o lună a fost operația mamei. Am fost trei zile la 2 Mai. Trei zile cu ochii în mare. Nu am gândit nimic, nu am simțit nimic. Nu am mai ajuns la mare de vreo zece ani. Drumul de întoarcere cu o ,,ocazie”. Plătită din greu. Încerc să-mi închipui peisajul care fuge pe geamul mașinii pe muzică de jazz sau de Nat King Cole. Greu când în mașină urlă o manea dată la maxim.”

Oana se refugiază și când nu poate să o facă în teatru, se închide în lumea ei, în lumea ei veche cu Amza și Domnica tineri, cu parfum de lavandă și povești cu prințese căzute în brațele cavalerilor din Parcul Romanescu. Oana ne poartă cu ea prin Europa, putem asculta șuetele ei cu mari actori mondiali, dar ne și pune lacrimi în ochi la câteva pagini: ,,Târgul din Pantelimon la șase dimineața, cu mirosul de pește și soarele dumnezeiesc peste oameni ce vând cuie și amintiri. Poezia unei țări disperate. Mă opresc. Pe un ziar se odihnește chipul lui tata. Se uită râzând la mine. E discul de vinilin cu Nea Mărin. Nu ridic ochii și o întreb pe cea care-l vinde: ,,Cât vrei pe Amza Pellea?”.,,Zece lei, domnița.”, vine răspunsul. Nu zic nimic. Adaugă: ,,Haideți că nu e mult. Merită, săracu. A fost artist mare și om bun.” Scot 10 lei și plec cu tata acasă.”

Trecuse miezul nopții când paginile jurnalului ardeau: ,,Am văzut cum cineva care, mulțumesc lui Dumnezeu, este mama, am văzut cum cineva poate muri superb. Cum se poate lupta cineva cu cancerul cinci ani. Cum poate o femeie superbă pierde, pe rând, în cinci ani, un sân, părul, un braț, o claviculă, un omoplat și în final doi plămâni cu zâmbetul pe buze. Ăsta e un inventar făcut de ea, la spital, după care m-a întrebat: ,,Nu ți se pare puțin cam mult? Sunt un om căruia îi place viața, dar fără astea toate e cam greu, n-are rost!”

Citiți jurnalul Oanei Pellea! Eu l-am terminat într-un miez de noapte și nu am mai putut dormi. Am stat cu ochii deschiși în întunericul camerei și am simțit că sufletul mi s-a restartat.

Se apropiau sărbătorile de Crăciun când i-am trimis Oanei Pellea două cărți: ,,Să râdem cu Nea Mărin!” și jurnalul ei. Am rugat-o să scrie pe pagina de gardă câteva cuvinte pentru un OM care va licita cea mai mare sumă pentru cărțile ce erau parte a unei frumoase campanii umanitare din Craiova ei iubită. Am lăsat cărțile la Metropolis, le-am luat de la Bulandra, semnate. Crăciunul trecut, două cărți, una a lui Amza și una a Oanei, au adus zâmbete într-o familie săracă dintr-un sat oltean.

,,Dacă din întâmplare sau nu, ai citit această carte, Lumina Domnului să fie cu tine! Dacă nu ai citit această carte, Lumina Domnului să fie cu tine!”

Citiți jurnalul Oanei Pellea! Și o să simțiți lumina aceea despre care scrie. A avut dreptate Ioana Pârvulescu. După lectură, eu m-am împrietenit cu Oana.

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate