Home > Cultură > Leni Pințea Homeag: o carieră în teatru, o biserică, două cărți
Cultură

Leni Pințea Homeag: o carieră în teatru, o biserică, două cărți

Leni Pințea Homeag: o carieră în teatru, o biserică, două cărți

Pentru iubitorii de teatru, numele Leni Pințea-Homeag înseamnă Teatrul Național din Craiova.  45 de ani a jucat pe scena teatrului ce poartă astăzi numele lui Marin Sorescu, apoi a plecat, supărată, pe meleagurile unde s-a născut, în frumosul Moieciu de Jos. După ce a coborât de pe scenă, actrița de o frumusețe tulburătoare a ctitorit, singură, neajutată de nimeni, o biserică, a ales ca hram ,,Sfinții Constantin și Elena” și, alături de biserică, a ridicat un schit-muzeu, locul unde locuiește și în prezent În 2015 a publicat o carte, intitulată sugestiv „Nu am ctitorit o biserică, am trăit-o!“, volum în care descoperim că actrița a ascuns ani de zile un real talent scriitoricesc.

Actrița

În anul 2013, când Senatul Uniter i-a decernat Premiul de excelență pentru întreaga activitate, Leni îi făcea o mărturisire publicistului Ion Jianu, un om care și-a petrecut tinerețea urmărind-o pe scena Naționalului din Craiova:

Pentru mine, fiecare diplomă pe care am primit-o în timpul activităţii mele artistice a fost o bucurie, un stimulent pentru ceea ce avea să urmeze. Distincţiile mă obligau întotdeauna la şi mai mult, la şi mai bine. Cred, însă, că cele mai valoroase diplome sunt acelea care sunt oferite după ani în care tu nu ai mai profesat, cum e cazul meu cu acest premiu UNITER 2013. Faptul că oamenii de teatru te ţin minte şi te recunosc după zece ani, douăzeci de ani, înseamnă că urmele, amprentele tale au fost adânci, nu s-au şters şi te readuc în memoria celor care te-au văzut şi apreciat. Mă bucur de premiul UNITER pentru că el vine după şapte ani de când cineva a pus punct carierei mele“.

În discursul pe care l-a ținut în cadrul galei, actrița a specificat că distincția este dedicată ,,actorilor de la Teatrul Național din Craiova, care au constituit familia mea timp de 45 de ani“.

O poveste sunt cei 45 deani petrecuți la Craiova, o poveste atât de frumos pusă pe hârtie de Leni Pințea-Homeag în memoriile sale. Dar pot fi rezumați 45 de ani în câteva pagini, 45 de ani în care ,,maeștrii teatrului românesc” de la Craiova, cum atât de frumos îi numea Lucia Hossu Longin, au urcat pe cele mai mari scene ale teatrului mondial?

Leni Pințea Homeag  a jucat rolul Iulia Barvinskaia din piesa «Catedra» de Valeria Vrublevskaia în stagiunea 1981-1982, spectacol montat de un regizor din Erevan, Alexandru Gregorian. A jucat rolul la Craiova, în limba română alături de Constantin Sassu la Erevan, în timp ce la Craiova au jucat doi actori armeni au interpretat în limba rusă. În interviul acordat lui Ion Jianu, rememora evenimentul:

La Erevan m-am simţit ca o adevărată vedetă. Am fost invitată la ministrul culturii, apoi la preşedintele Uniunii Teatrelor, unde mi s-a înmânat o Centură de Argint, un fel de Oscar.

În anul 1992, merge , cu ,,Titus Andronicus”, la Melbourne. În același timp, la un alt teatru din oraș, aceeași piesă era jucată în italiană, aborigenă, engleză şi franceză. Marele cronicar dramatic Valentin Silvestru vede piesa românilor de la Teatrul Național Craiova și îi spune, la final, lui Leni, referindu-se la ideea aceasta revoluționară: ,,Doamna Leni, experimentul dumneavoastră de acum zece ani a avut ecou. Aţi fost pionierii acestui experiment în teatru.

Colaborarea teatrului din capitala Olteniei cu marele Silviu Purcărete a însemnat perioada fabuloasă a carierei actriței născute la Moieciu. Ceea ce a rămas în istoria teatrului oltean ca ,,deceniul Purcărete” a debutat la Craiova cu montarea piesei lui D.R. Popescu „Piticul din grădina de vară“ în anul 1989, piesă în care Leni Pințea Homeag a avut rol ce putea fi considerat episodic, rolul Sevastița. Acest rol însă a fost cel care a dus la decernarea premiului pentru cea mai bună  interpretare a unui rol feminin la Festivalul naţional de teatru din 1989. După acest episod, colaborarea între cei doi, regizor și actor, a fost una senzațională.

Au urmat roluri memorabile în „Ubu Rex cu scene din Macbeth“  în 1990, „Titus Andronicus“ în 1992, „Phaedra“ în1993, „Orestia“  în 1998, spectacole de referință în istoria teatrului românesc, dar rolul care i-a marcat cariera, rolul care i-a adus consacrarea mondială, a fost rolul din „Phaedra“.  Pentru a înțelege complexitatea actriței, pentru a putea simți ce ecouri a lăsat în lumea teatrului, este de ajuns să citim unele cronici apărute în presa internațională.

The Observer, 21 mai 1995: „Personajele din cor foiesc de colo-colo, în timp ce o înconjoară pe Phaedra vinovată, voluptoasă, interpretată de uluitoarea Leni Pinţea-Homeag, oferindu-ne, parcă, esenţa contopirii unei Maria Callas cu Catina Paxinou, în fiinţarea ei sexuală“.

Irish Independent, Dublin, 8 octombrie 1997: „Leni Pinţea-Homeag clocoteşte de pasiune, matură şi magnifică în rolul Phaedrei“.

Jornal de Tarde, Sao Paolo, 13 octombrie 1995: „Montarea lui Purcărete este o mixtură a elementelor tragediei cu cinematograful mut, determinând curioase gesturi chapliniene pentru corul feminin şi permiţând deschiderea întregului spaţiu necesar talentului extraodinar al lui Leni Pinţea-Homeag, o Phaedră de neuitat, surprinzătoare şi senzaţională“ .

La Manchester, în 1995, joacă ,,Phaedra” și este nominalizată pentru ,,cea mai bună actriță străină”, ca apreciere pentru toate spectacolele jucate în Marea Britanie. Joacă în 1997 în ,,Pinocchio la Veneţia”, o dramatizare după romanul omonim al lui Robert Coover.  Merge cu spectacolul și la Cambridge și acolo, după căderea cortinei, este așteptată de autorul romanului, care îi mărturisește, după ce o îmbrățișează: ,,Aţi creat acest personaj exact aşa cum l-am gândit când am scris romanul!”.

Un rol drag ei este și cel din „Medeea“ , rol interpretat magistral alături de Orchestra de Cameră Radio în Studioul de concerte ,,Mihail Şora”, cu Horia Andreescu dirijor. După câteva zile, primea o plachetă de versuri, ,,Rondeluri antume”, semnată de Ion Toboșaru, cu o dedicație ce a emoționat-o teribil: ,,Oralitatea cultivată prin tradiția clasicității şi efervescenţa modernă a zămislit ficţiunea scenică a Medeii. Leni Pinţea rămâne exponenţială în Epidaurul universalităţii teatrului!

Dacă premiile ar fi oglinda carierei lui Leni Pințea-Homeag, deși nu sunt de acord cu acest lucru, nu am putea să nu amintim menţiunea din 1976 pentru interpretarea rolului Ioana Boiu din „Suflete tari“ de Camil Petrescu, la Festivalul Teatrelor Dramatice, premiul galei pentru rolul din spectacolul „Iarna lupului cenuşiu“ la Gala teatrului istoric din 1986,diploma revistei Teatrul pentru recitalul „Mai departe de vis” la Gala naţională a recitalurilor dramatice de la Bacău în1987, în 1988, pentru rolul Iulia din piesa „Artista” de Somerset Maugham a primit premiul A.T.M, în  anul 1989, la Festivalul Național de Teatru, a primit premiul I pentru interpretarea rolului Sevastiţa din spectacolul „Piticul din grădina de vară”. Colaborarea cu Silviu Purcărete în anii de după revoluție a completat vitrina lui Leni Pințea-Homeag cu premii internaționale importante.

Ctitorița

În cartea dumneaei are un capitol separat în care, cu amărăciune, scrie despre modul în care a plecat, după 45 de ani, de pe scena Naționalului craiovean: ,,August 2005, s-a deschis stagiunea la teatru Repetam în «Arthuro Ui», când regizorul piesei, Kincses Elemer, m-a luat deoparte și m-a întrebat dacă aș dori să joc în regia dumnealui rolul principal din ,,Vizita bătrânei doamne” de Durrenmatt. Încântată, i-am propus să discute cu Mircea Cornișteanu, directorul teatrului, care trebuia să aprobe proiectul. În așteptarea răspunsului, la repetiții, n-a fost greu să remarc evitările clare din partea regizorului Elemer de a discuta cu mine. Am intuit răspunsul negativ al directorului și starea delicată în care se afla regizorul. Am lăsat timpul să se aștearnă peste durere. Am început alte repetiții, cu altă piesă – ,,Therese Raquin”, de Emil Zola. Regia era asigurată de Gisele Sallin, directoarea Teatrului ,,Des Osses” din Fribourg, Elveția. La o cafea, mi-a spus: Leni, aș vrea să montez spectacolul ,,Vizita bătrânei doamne” cu tine.

Ce coincidență! Doi regizori, aproape în același timp, mă doreau în aceeași piesă. Sadismul vieții e fără margini. Cu un zâmbet amar, i-am propus și ei să discute cu directorul. N-am mai așteptat răspunsul, care, bineînțeles, n-a mai venit. După un an, Gisele s-a întors din nou la Craiova. Tot la o cafea. Mi-a povestit ce mult și-ar dori să pună la noi piesa ,,Mutter Courage”, de Bertholdt Brecht. Era încântată de distribuția de aur pe care o avea în teatrul nostru. Nu a mai avut curajul să-mi spună că rolul principal mă viza. Dar eu știam asta. După o săptămână, a plecat cu aripile frânte. Păcat de ea, păcat de mine, păcat de teatru. Și, în această vâltoare de propuneri și refuzuri, am fost anunțată de director că, neavând ce să mai joc, el nu-mi poate justifica salariul (și așa de mizerie) și mi-a propus să stau acasă și să aștept, că voi fi chemată din nou în teatru… atunci când mă va dori un regizor în vreo piesă! În clipa aceea am simţit începutul sfârşitului (…) Nu mi-a venit să cred! (…) Bănuiam că activitatea mea, realizările artistice vor cântări suficient pentru a mă face să rămân ,,pe viaţă” în serviciul Teatrului Naţional, aşa cum au rămas majoritatea colegilor mei de vârstă din teatrul nostru şi din alte instituţii“.

Cu amărăciune în suflet, pleacă acasă, la Moieciu și hotărăște să facă, pe pământul părinților, o biserică și o casă unde să trăiască apusul vieții. Cumpără de la frați încă 2000 de metri pătrați și, după o aventură în hățișul birocrației, după ce în mod incredibil trebuie să lupte cu parohul Moieciului care trata ridicarea bisericii ca pe un act de concurență, după ce obține ajutor de la mitropolitul Olteniei, care expune dorința ei lui Laurențiu Streza, mitropolitul Ardealului, reușește să își vadă împlinit ultimul mare vis: pe 31 iulie 2006 este pusă piatra de temelie a Biserici Ortodoxe cu hramul „Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena“, o biserică construită din lemn de o echipă de maramureșeni din Bârsana. După patru ani în care marea actriță devine un veritabil diriginte de șantier, Leni putea să spună, mulțumită sufletește:

Nu am făcut o biserică, ci am trăit-o. Totul pare coborât din ceruri.“ Pe 21 mai 2010, ÎPS Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, sfințește bisericuța construită de Leni Pințea Homeag, minunea de om ce s-a întors acasă, la Moieciu, pentru a realize acest vis. Locuiește apoi, împăcată, în casa-muzeu, cu Marta, stareța schitului și cu Elefteria: ,,Țin mult la ele, le iubesc și consider că sunt fetele mele“.

Biserică Leni Pintea

www.gds.ro

Scriitoarea

În paginile volumului ,,Nu am ctitorit o biserică, am trăit-o!”, monumentala actriță și-a scris amintirile, începând cu povestea anilor în care alerga desculță pe dealurile Moieciului, continuând cu debutul în teatru și euforia marilor scene ale lumii și culminând cu incredibila epopee a ridicării unei biserici.

În 2013, la Editura Eikon, un alt volum semnat de Leni Pințea-Homeag, intitulat „O iubire venusiană-tragedii împletite” vedea lumina tiparului: ,,Mi-am așternut gândurile pe hârtie sub impulsul instinctului netrucat, nemachiat. Viața mi-a scris romanul, eu nu am făcut altceva decât să-l transcriu pe hârtie. Viața pe care o trăiam ieri nu e aceeași cu cea pe care o trăiesc azi, iar cea viitoare înaintează spre destinul ei. Acesta-i sfârșitul neînceputului. O carte? O poveste? O viață, asta e sigur!”

Dacă nu ați avut norocul să o vedeți pe cea mai frumoasă Phaedra din toate timpurile pe scena unui teatru, puteți azi să îi citiți povestea. Puteți chiar să o vizitați, dacă viața vă poartă pașii la Moieciu. O veți găsi într-o biserică, biserica ei.

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor