Luminiș, o poveste de iubire

Chiar în zilele în care Soprana Angela Gheorghiu alegea să facă declarații nefericite despre George Enescu, aruncând în aer opinia publică, am ales Sinaia pentru a vâna zâmbete la finalul unei săptămâni încărcate. Am vizitat Peleșul și am simțit, ca de fiecare dată, că este cel mai frumos loc din România, apoi am trecut calea ferată și am ajuns în cartierul Cumpătul. Dacă nu ați văzut partea aceasta din Sinaia în ultimii ani și dacă vreți să aveți o surpriză frumoasă, mergeți cât de repede acolo. Venind  din București puteți ajunge direct, urmând drumul către Bușteni pe lângă gară și un indicator vă va conduce către Vila Luminiș.

Prologul unei mari iubiri.

Enescu s-a născut pe 19 august 1881 în satul Livenii Botoșaniului. Șapte frați a mai avut Jurjac și toți au coborât în pământul Moldovei, cu obrajii spălați de lacrimile părinților. Singurul copil supraviețuitor, micuțul George, uimește încă din primii ani de viață prin felul în care face vioara să plângă, determinându-l pe tatăl lui să-l trimită la profesorul Eduard Caudella, după ce lăutarul Niculae Chioru îi spune că nu mai are nimic ce îl poate învăța. La vârsta de 7 ani pleacă la Viena și aici, timp de șase ani, între 1888 și 1894 studiază la Conservatorul. Copilul își plimbă vioara și prin orașul luminii, terminând Conservatorul parizian în 1899.

În România acelor ani, inima Reginei Elisabeta, rănită iremediabil de imposibilitatea de a avea un prunc, o transformase în Carmen Sylva, artist, poetă și iubitoare de frumos. Regina adună în liniștea Castelului Peleș artiști de renume dar și debutanți anonimi. Unul dintre ei este George Enescu și aici, la Peleș, regina și-l păstrează aproape de suflet oferindu-i chiar o cameră cu liniștea necesară pentru a-și însufleți operele. Violinistul compozitor iubește castelul, iubește muntele ce-l străjuiește , pune câteva poeme ale reginei pe note muzicale. Sunt zile pe care nu le va uita niciodată, zile pe care le va împacheta în foi de partituri și a căror amintire o va duce și la Paris, în ultimele zile ale vieții lui. În vila lui din Bellevue, pe care o închiriase în capitala de pe Sena, păstra un portret al reginei, pe care aceasta scrisese: ,,Copilului meu sufletesc, George Enescu, care a cântat astăzi Bach, atât de divin, așa cum îi doresc să fie cântat el, peste o sută de ani.” Carmen Sylva îl alintă Pynx, un derivat de la Sfinx, de fapt o glumă a reginei legată de seriozitatea tânărului violinist. Peste ani, iubirea vieții lui îl va alinta la fel, până în clipa morții.

George Enescu spunea: „Eu, când iubesc ceva, se gravează aici… pentru totdeauna. Vreau să spun pentru toată viaţa, aici… În inimă.”

Și o zi de 1 martie, în 1898, a aprins în sufletul lui scânteia unei iubiri ce a ars intens apoi, foc ce nu s-a mai stins niciodată. Cântă în ziua aceea, la Ateneul Român, ,,Poema Română”, operă compusă pe când avea doar 15 ani. În sală, alături de familia regală, se află și Maria Cantacuzino, fostă Maria Rosetti Tescanu.  I se spunea Maruca, era una dintre doamnele de companie are Elisabetei și era de o frumusețe tulburătoare. Enescu se îndrăgostește iremediabil de soția lui Mihail Cantacuzino, dar fără de speranță. Ce nu știe violonistul este că Maruca este nefericită în căsnicia ce i-a adus titlul de prințesă și doar atât. Nu știe nici că prințul Cantacuzino este un mare vânător de femei, escapadele frecvente determinându-i să ducă mai departe această căsnicie în care nu mai credea nimeni.

Opt ani trec repede, opt ani în care George Enescu nu o poate uita pe Maruca. O încuie într-un sertar al sufletului pentru a putea compune, pentru a putea cânta, dar Maruca este cu el, mereu, pe scenă, în solitudinea camerei de la Peleș, peste tot. În 1905, când se întoarce de la Paris, își vizitează familia, se pierde în armonia satului copilăriei și se iubește cu menajera familiei, Domnica. Pe 14 mai 1906 se naște Elena, un copil născut în urma unor plimbări ale lui George cu Domnica, un copil din flori de care maestrul nu a uitat niciodată. Copila a stat alături de familia Enescu, la țară, toată viața, iar între anii 1953 și 1962 a fost croitoreasă la Opera Națională din București.

Maruca și Pynx. Luminișul.

1907 îi aduce din nou alături pe Maruca și pe Pynx-ul Reginei Elisabeta. Maruca devenise confidenta Mariei, prințesa ce în câțiva ani va fi încoronată regină a României Mari. Cei doi se apropie și mai mult, relația lor își schimbă dimensiunea, se iubesc cu patimă, cu scene de gelozie, își scriu sute de scrisori pasionale. Anii trec astfel și, după război, nepăsându-le de oamenii și de moravurile unei societăți abia ieșite din marele război, se mută amândoi în Elveția.

Sinaia, orașul unde își cunoscuse marea iubire, este locul ales de Enescu pentru a-și construi o vilă care să îi fie și loc de liniștire sufletească și mediul perfect pentru a putea compune. Arhitectul Radu Dudescu primește planurile chiar de la compozitor și între 1923 și 1926 vila este ridicată, într-un colț liniștit al orașului regal. Timp de douăzeci de ani, Enescu folosește vila pentru a se retrage după lungi turnee, pentru a compune. Camera lui este foarte mică: un dulap, un pat, un scaun, toate amintind de satul din inima Moldovei unde a cântat prima dată la vioară. Câteva cergi românești pe pereți, pe pat și o fereastră. Nici camera Marucăi nu este foarte mare, deși nu regăsim și aici motivele tradiționale atât de iubite de compozitor. Sala de concert, cu pianul ce pare că îl așteaptă pentru totdeauna pe Enescu, este mică și încărcată de magia sunetelor ce altădată nu răzbăteau din boxele de azi ale muzeului, ca azi. La etajul superior este azi un mic muzeu cu fotografiile, scrisorile, afișele pentru concerte și partiturile lui George Enescu.

O fotografie a marelui artist încheie parcă turul Luminișului, privindu-te în ochi și mulțumindu-ți că i-ai vizitat ,,bageaga”, cum frumos își alinta el vila din Sinaia. La mansardă este camera unde a locuit cel care i-a fost ucenic, Yehudi Menuhin, prietenul și sfătuitorul său de o viață.  Când Menuhin a ajuns la Sinaia, în 1927, avea doar 11 ani și era considerat un copil minune.

Enescu a iubit, așa cum spunea, ,,pentru toată viaţa”, deși Maruca nu i-a răspuns niciodată cu o iubire similară. Moartea lui Mihai Cantacuzino într-un accident de mașină în 1928 i-a oferit libertate, a ieșit tragic dintr-o căsnicie în care nu credea, dar se aruncă atunci în brațele noului idol al tineretului universitar, jurnalistul și filosoful Nae Ionescu, un alt afemeiat celebru. Aventura lor tumultuoasă se întinde pe parcursul a cinci ani, până în 1933, cu Enescu suferind de la distanță, știind că Luminișul lor drag este întinat de vizite în ascuns ale lui Ionescu.

Termină Oedip la Tescani, locul natal al Marucăi și pe prima pagină notează ziua în care a scris ultima notă, 27 aprilie 1973 și inițialele marii lui iubiri, M.R.T. (Maria Rosetti Tescanu). Motivul despărțirii femeii de Nae Ionescu nu se cunoaște cu certitudine, știm însă că, în încercarea de a se sinucide dându-și foc, Maruca își arde fața cu acid. Urmează o depresie severă, Enescu se întoarce de urgență de la Paris, după ce anulează toate spectacolele și trei ani îi este alături. În 1935 o internează la Viena, într-un spital de boli nervoase. Acolo, în frumoasa Vienă, Maruca își vindecă sufletul.

Epilogul trist al unei iubiri prea puțin împărtășite.

Se căsătoresc în sfârșit pe 5 decembrie 1937, având alături doar pe Cella Delavrancea, Maruca însă nu se va prezenta niciodată ca fiind doamna Enescu. Nu a reușit niciodată să se despartă de titlul de prințesă, prințesa Cantacuzino.

Al doilea război mondial îi fac să stea, izolați cumva, la București. În 1946, după ce armele au tăcut, pleacă amândoi definitiv din țară și se stabilesc la Paris, în vila din Bellevue. Neavând resurse financiare suficiente, se mută într-un mic apartament de pe Rue de Clichy, la numărul 26. Enescu suferise atacuri cerebrale și, nemaiputând cânta, banii lor se împuținau constant.  Prieteni artiști i-au propus să îi găsească un loc în care să se poată recupera, însă nu a acceptat. Ar fi însemnat să se despartă de Maruca lui. Însă atunci când starea de sănătate s-a înrăutățit, prințesa Cantacuzino a refuzat să îl îngrijească, pretextând că nu are cunoștințele necesare și Enescu este mutat în camera 40 a hotelului Atala, unde are la dispoziție o infirmieră, un cardiolog și alimente, toate plătite de prieteni.

Pe data de 7 mai 1955 George Enescu a fost înmormântat in cimitirul „Pere Lachaise” din Paris. Cu puțin timp înainte să moară spusese: ,,Nu mai aștept fericirea, nu o mai caut!”. Încă 13 ani a mai trăit Maruca în Elveția, unde s-a mutat după ce și-a pierdut soțul. În 1972 a fost adus trupul ei în Franța și așezat lângă cel al omului care a iubit-o toată viața.

Înainte de a pleca pentru totdeauna din România, Enescu a donat statului Vila Luminiș pentru a fi folosită ca loc de odihnă și creație pentru artiștii români. În zilele noastre, vila din cartierul Cumpătu din Sinaia vă așteaptă zilnic să îi treceți pragul, să simțiți parfumul unei iubiri cum nu a mai fost alta poate, o iubire la fel de frumoasă  ca ,,Rapsodia Română” a celui mai mare compozitor român din toate timpurile.

Cărțile unor istorici ca Viorel Cosma și Ilie Kogălniceanu, precum și cei care au trăit lângă ei la Paris, ne spun faptul trist că Enescu a murit în mizerie, Maruca obligându-l chiar și când sănătatea nu îi permitea să dea lecții pentru a câștiga bani. Viorel Cosma susține că pentru compozitor era extrem de important să-i facă mereu pe plac Marucăi, „cea care a rămas pentru el și pentru alții o prințesă autentică, la princesse aimee!”

Dar toate acestea nu ar trebui să facă nimic altceva decât să ne arate dimensiunea imensă a dragostei lui pentru fata din suita reginei, fata întâlnită la Sinaia, vioara întâi a unei vieți ca o orchestră minunată.

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor